Tânărul s-a apropiat de ea la metrou şi i-a spus deschis: Am 28 de ani, sunt bucureștean din tată în fiu si n-am prieteni deloc. N-am avut nicio iubită, ai mei mi-au cumpărat un apartament, în speranța că poate se va lipi vreo fată de mine, dar locuiesc de 4 ani singur. Ce a urmat

Tânărul s-a apropiat de ea la metrou şi i-a spus deschis: Am 28 de ani, sunt bucureștean din tată în fiu si n-am prieteni deloc. N-am avut nicio iubită, ai mei mi-au cumpărat un apartament, în speranța că poate se va lipi vreo fată de mine, dar locuiesc de 4 ani singur. Ce a urmat

Nu v-am scris pentru a vă pune la curent cu povestea mea de dragoste, până la urmă, una ca oricare alta, ci pentru a vă mărturisi cum am descoperit eu că nimic, dar absolut nimic pe lumea asla nu e întâmplator și că noi suntem doar niște simple marionete, manevrate de mâna dibace a destinului. Vă las plăcerea să descoperiți singuri…

Acum doi ani, de Mărțișor, am primit un cățeluș ca o jucărie. Nu mai avusesem până atunci vietăți și mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc să fiu mai puțin egoistă și să am grijă de Oblio, cum l-am botezat, în amintirea unui personaj dintr-un film de desene animate care mi-a plăcut foarte mult cândva. Deși era atât de mic, Oblio mi-a umplut sufletul și viața. Mă durea sufletul când trebuia să plec dimineața la serviciu și să-l las singur.

Avea jucăriile lui, nu-i lipsea nimic, dar el avea nevoie de mine. Când a venit vara, am început să ne plimbăm cu bicicleta. Oblio era foarte încântat în coșulețul pe care i-l prinsesem de bicicletă și privea foarte mândru la cei din jur. N-am reușit să-l obișnuiesc cu ham și, din cauza asta, într-o zi, inevitabilul s-a produs… L-am pierdut. N-am înțeles pentru nimic în lume ce s-a putut întâmpla. Am umplut cu afișe tot cartierul, am bătut pe la porți, degeaba. Oblio parcă intrase în pământ. Am plâns, am suferit ca un câine. Dar nu l-am mai găsit. Mi-am jurat să nu mai accept alt animal, de vreme ce nu am fost în stare să am grijă de un suflețel atât de puțin pretențios.

In cele din urmă, n-am avut încotro, a trebuit să-mi văd de viață, dar nu era seară în care să nu adorm plângând. știu că, poate, par ridicolă, dar sunt sinceră. Oblio era cel mai bun și drag prieten al meu, asta și pentru că nu sunt o persoană foarte sociabilă.

La un moment dat, la vreo trei luni după ce-l pierdusem pe Oblio, la noi la firmă s-a angajat un tânăr, un IT-ist foarte priceput la meseria lui, dar extrem de puțin sociabil, la fel ca mine. Își petrecea tot timpul cu nasul în treburile lui, ciugulea câte ceva și pleca întotdeauna ultimul. O vreme, m-am întrebat dacă nu cumva e mut, pentru că nu-l auzisem niciodată spunând nimic. Făcea tot ce i se spunea, rezolva totul cât ai clipi, toată lumea era mulțumită de el, dar la asta se reducea relația lui cu ceilalți.

Într-o seară, am lucrat mai mult ca de obicei și am plecat aproape odată cu el. Afară era încă vreme frumoasă, deși era octombrie, și am observat că și el circula cu bicicleta. Ca să intru în vorbă, a doua zi, am așteptat până când l-am văzut pregătindu-se de plecare, iar în parcarea firmei m-am prefăcut că ceva nu mergea la bicicletă și l-am rugat să mă ajute. A meșterit ceva, s-a uitat la mine lung și mi-a făcut semn că totul era în regulă. I-am mulțumit, a dat din cap și a așteptat să plec. „Halal stil de intrat în vorbă mai am și eu”, mi-am spus și am lăsat-o baltă. Era limpede că Horia, aflasem că așa îl cheamă, nu avea chef de socializare și mi-am văzut de ale mele.

Vremea începuse să se strice, așa că am renunțat la bicicletă și am început să circul cu metroul. Într-o după-amiază, l-am zărit și pe el în metrou. Nu m-am apropiat, l-am lăsat în pace, m-am gândit că poate l-ar enerva insistența mea. Numai că s-a apropiat el de mine.

— Anul ăsta cred că trebuie să ne lăsăm acasă bicicletele. Nu-mi place deloc să circul la înghesuială, să văd atâtea chipuri obosite și plictisite în fiecare zi, dar n-am încotro. Mașină n-aș avea curaj să-mi iau. Cu bicicleta mă simt în siguranță. șoferii se tem să nu mă lovească și mă feresc chiar ei. N-ai vrea să mergem la un film?

Eram absolut uluită. Era prima oară când îl auzeam vorbind și am constatat că are o voce frumoasă, caldă, prietenoasă și, în plus, mă invita la film. Așa că, de data asta, am amuțit eu.

— Dacă nu-ți face plăcere să ieși cu mine sau ai pe altcineva, poți să fii sinceră și să-mi spui, n-am să te mai deranjez a doua oară.

și a dat să plece în celălalt capăt al vagonului.

— Stai, stai! Nu aveam de gând să te refuz. Eram doar… Nu te-am mai auzit niciodată vorbind.

— Ah, da, știu. Lumea zice să sunt mut și unii mă compătimesc. Nu prea îmi pasă de părerea celorlalți. știu că sunt cam sălbatic, dar ăsta sunt. Cum spun americanii: „Take it or leave it”, altfel spus, îți convine – bine, nu – la fel de bine.

— Doamne, dar repezit mai ești! Nici eu nu sunt un model de persoană sociabilă, dar dă-mi și mie voie să mă mir că… m-ai invitat.

— Ai pe cineva? Nu vreau să-ți stric ploile! Sau, dacă nu-ți place de mine, spune-mi-o în față. Suport!

— Sunt singură și accept cu plăcere să ieșim împreună. Mulțumesc de invitație!

— Ce filme îți plac? Dar să nu-mi spui că filmele bune…

— Exact asta voiam să spun, mi-ai ghicit gândurile.

— Atunci, ar trebui să te invit la mine. Poți vedea ce film vrei, dar bănuiesc că nu ești genul să accepți să vii acasă la un necunoscut. Ar trebui să încercăm mai întâi ne cunoaștem mai bine. Dacă era vreme frumoasă… Nu prea am idee unde am putea merge: să bem o cafea, să stăm de vorbă. Ai încredere în mine?

— Parcă ziceai că ești un necunoscut.

— Uite, îți fac un rezumat. Ce vrei să știi despre mine? E simplu… Pe urmă, poți verifica informațiile la HR și ai să vezi că nu te mint. Am 28 de ani, sunt bucureștean din tată în fiu, am fost strălucit la învățătură, dar n-am prieteni deloc. Nu-mi place să mă amestec cu turma, nu-mi plac petrecerile și nici glumele proaste. Încă din liceu, colegii mei erau mânați de un singur interes: să facă multe victime printre fete. Mi s-a părut umilitor și pentru ei, și pentru ele. N-am avut nicio iubită, ai mei mi-au cumpărat un apartament, în speranța că poate se va lipi vreo fată de mine, dar locuiesc de 4 ani singur, iar unicul personaj care s-a lipit de mine e cățelușa mea, Mara, care sunt sigur că, dacă ar putea, mi-ar vorbi. Când le-am vorbit alor mei despre Mara, am uitat intenționat să menționez că e vorba de o cățelușă. Au fost fericiți la culme și ne-au invitat pe la ei, ca să o cunoască. Dacă i-ai fi văzut ce dezamăgiți au fost…

loading...

Pe urmă, au îndrăgit-o și ei. În mare, cam asta e tot. Nu am o viață secretă, sunt un sălbatic plicticos. Poți să fii sigură însă că nu mint niciodată, ba chiar am obiceiul să le trântesc tuturor adevărul în față fără ocolișuri, așa încât cei mai mulți ajung să mă urască. Până și cu fratele meu m-am certat din cauza asta. Am văzut-o pe soția lui giugiulindu-se pe o terasă cu cel mai bun prieten al lui, așa că m-am dus țintă la el și i-am spus tot. Ea l-a aburit cu tot felul de minciuni, el a iertat-o, deși eu sunt convins că și-a continuat relația cu celălalt și sunt bine mersi, iar pe mine mă urăște de moarte. Fratele meu! Ah! Am avut acum câțiva ani o tentativă de a-mi face o prietenă. Era o fată frumușică, dar cam sărăcuță cu duhul, ca să fiu delicat. Mi-am spus că nu contează, important era să țină la mine așa cum sunt. Angelica era din provincie și venise să se căpătuiască. Aflase ea de la colegii noștri de facultate că ai mei sunt oameni cu bani și-mi pusese gând rău.

Sărăcuță cu duhul, dar hotărâtă și pusă numai pe rele. Am fost câteva luni împreună, mă rog, era așa și așa, dar biata de ea nu s-a putut abține să-și împartă farmecele și cu alți bărbați. Până la urmă, l-a obligat pe unul din asistenți s-o ia de soție. Când a rămas însărcinată, s-a dus la nevasta lui și i-a spus tot. Fată bună, draga de Angelica! Ai să râzi, dar acum cochetează cu politica. și nu m-aș mira să aibă succes.

— Ești foarte amuzant! Cred că n-am mai râs cu atâta poftă de o mie de ani… îți place să te iei peste picior. Cred că ai fi un actor foarte convingător.

— Da, și eu cred asta. Am fost în echipa de teatru a liceului și am avut un succes nebun. Erau moarte fetele după mine… Glumesc! Da, îmi place să fac haz de necaz și haz de mine, să nu-i las pe alții să o facă în locul meu. Pentru mine, faptul că părinții mei au bani a fost un handicap. Am fost ani de zile o țintă, atât și nimic mai mult. Nu-mi place să fiu în bătaia puștii, detest vânătorii, fie că au fustă, fie că nu. Te-am convins? Ai avea curajul să-mi faci o vizită? Sunt absolut inofensiv! și, în plus, tata mi-a adus o bâtă autentică de baseball, ți-o dau de cum intrăm în casă, pentru orice eventualitate. Dacă mă pălești în moalele capului, nu mă mai ridic de jos. în plus, o să-ți fac cunoștință cu Mara. și am și o surpriză.

Am acceptat. Am intrat într-un magazin, am luat ceva de-ale gurii, apoi într-un Petshop și am luat mâncare pentru Mara și ne-am urcat în lift. Tot timpul am avut o presimțire. Presimțeam că mi se va întâmpla ceva bun. Horia îmi inspira încredere, deși nu știam mai nimic despre el. Mă simțeam de parcă l-aș fi cunoscut de când lumea.

Când am ajuns în dreptul apartamentului, am auzit niște gheruțe zgâriind ușa. Mara nu mai avea răbdare, era limpede. Numai că păreau a fi mai multe perechi de gheruțe. Horia a deschis încet ușa, și atunci am văzut o întreagă familie de cățeluși. La un moment dat, unul dintre ei a țâșnit spre mine, mi s-a urcat în brațe și a început să mă lingă cu frenezie. Pe urmă, mi-a dat de înțeles că trebuie să-l las jos și s-a dus lângă familia lui: Mara și puișorii lor. Ați ghicit? Tatăl familiei era Oblio al meu!

Horia a înțeles că eu și Oblio ne cunoaștem și mi-a spus cum s-a întâmplat.

— Mă plimbam cu Mara cu bicicleta. Ea era în perioada aceea… știi tu, favorabilă împerecherii, așa că o țineam în coș, n-am lăsat-o pe jos. Ne-am făcut plimbarea obișnuită și, când am ajuns acasă, am constatat cu uimire că aveam doi câini, numai că unul era mascul. S-au tot drăgălit multă vreme și… uite cu ce m-am ales. Am lipit afișe prin zona în care ne plimbam, fiindcă mi-am dat seama că Musiu, cum îi spun eu, s-a pierdut, dar nimeni nu m-a sunat. Așa că l-am adoptat și mi-am sporit familia. După cum vezi, suntem o familie fericită.

— Dumnezeule, cum o fi ajuns Oblio până aici?

— Oblio îl cheamă?

și Horia s-a pus pe râs.

— Eu cred că Musiu i se potrivește mult mai bine.

Așa l-am regăsit pe Oblio, pardon, pe Musiu și mi-am reîntregit și eu familia. Nu m-a lăsat însă inima să-l iau din sânul familiei lui, așa că, după vizite regulate, m-am mutat și eu la Horia. Relația noastră a fost destul de dificilă la început, nici nu putea fi altfel. Cum se pot înțelege doi oameni care au zeci de tabieturi și care au trăit tot timpul singuri, nefiind obligați să împartă nimic cu nimeni? Numai că Horia s-a deschis, încetul cu încetul, ca o floare, chiar dacă mai avea și spini pe ici, pe colo. Era foarte sincer, nu mă mințise, și uneori trântea câte un adevăr care te uluia. Mi-a spus, de pildă, că el a preferat întotdeauna să doarmă în pijama și că ar vrea să fac și eu la fel. Am râs și l-am întrebat de ce.

— Pentru că sexul nu e totul într-o relație. și mă enervează că în jurul lui se învârte totul. Doi oameni trebuie să se iubească, să se înțeleagă și abia apoi… Până și Musiu știe ce înseamnă delicatețea.

Mi-am dat seama că, la vârsta lui, Horia nu mai făcuse niciodată dragoste cu o femeie și-i era teamă, teribil de teamă, să nu mă dezamăgească. Nu mi s-a părut deloc deplasat că și-a dorit să facă dragoste cu femeia pe care o iubește. Tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult la el, că nu este ca ceilalți. știu că nu trebuie să-mi las hainele, după ce mă dezbrac, aruncate prin cameră, fardurile la vedere și multe altele, dar toate astea sunt un fleac dacă pun în balanță toată dragostea pe care mi-o dăruiește Horia.

Peste câtva timp, ne-am mutat la bunica lui Horia. Locuia într-o casă mare și-i era teamă singură. Mie mi-a venit ideea să facem acolo un mic cămin pentru câini, nu de alta, dar deseori ne pomeneam cu câte o cutie plină cu pui în curte. M-am înscris la Facultatea de Medicină Veterinară, dar, până când termin, o asociație ne dă căsuțe pentru noii chiriași, iar oameni de bine ne ajută cu hrana. știu că ceea ce facem noi e o picătură într-un ocean, dar orice gest contează. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că am să-mi întâlnesc sufletul-pereche datorită micului meu prieten, plecat și el să-și caute iubirea.

Poate că povestea mea vi se pare caraghioasă, simplistă, pentru că nu se referă la probleme grave de viață, dar credeți-mă că, până atunci când l-am întâlnit pe Horia, am avut senzația că nu sunt întreagă, că nu pot fi eu însămi. Horia mi-a dăruit exact ce îmi lipsea ca să pot fi o ființă întreagă și fericită. Am vrut doar să vă descrețesc puțin frunțile cu povestea mea. Să nu credeți că pentru noi viața e doar o joacă.”

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.