Râzi până nu mai poți! Cea mai tare DEMISIE din toate timpurile! Uite ce A SCRIS omul ăsta:

Nu de puține ori ne-a trecut prin cap să renunțăm la jobul pe care-l avem, dar nu înainte de a spune tot ce avem pe suflet oamenilor alături de care lucrăm.

Există însă și cazuri, rare, ce-i drept, în care oamenii care aleg să părăsească un loc de muncă o fac pentru lucruri mai puțin obișnuite. O astfel de demisie a devenit virală pe internet și chiar dacă nu suntem foarte siguri de autenticitatea sa, trebuie să recunoaștem că cel care a scris-o este de-a dreptul genial, iar multe dintre sentimentele trăite de protagonist le-am simțit și noi măcar o dată.

„Subsemnatul, va aduc la cunostinta intentia irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.

Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.
Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.

Vreau sa fiu mandru de trotineta mea cea rosie, fara sa ma interseze cat costa asigurarea pe anul viitor.

Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti manca.

Vreau sa stau intins la umbra unui copac, cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-se cu uimire de ce adultii nu fac la fel.

Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.

Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.

Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.

M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.

Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificarii etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, barfa.

Am aflat despre materialism nedialectic si mame denaturate, care isi vand copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de barbati, pentru un televizor de ocazie.

Ce s-a intamplat cu timpul cand aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrani mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese castigate in urma ultimei zmeiade?

Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intampla mai rau in lume era sa nu fii ales in echipa lui Menica repetentul, atunci cand jucam fotbal in spatele scolii?

Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.

Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetii echipajului „Speranta”, navigand cu „Toate panzele sus” si pe mama citindu-mi despre Iosif si fratii sai.

Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericit!

Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarandu-ma in copaci, calarind bicicleta varului Cristi si citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba injghebata din ramuri si frunze de fag, in spatele gradinii.

Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.

Va asigur ca nu o sa fiu pus in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebat: „Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?”, deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL.

Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin Piersic – Arap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane.

Gata cu barfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserica, gata cu hernia de disc, par grizonat, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.

Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT. Vreau sa cred in sinceritatea zambetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvantului dat si respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei innobilate, a ingerilor buni si a omului dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.

Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate. Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati. Eu vreau sa cresc MIC!”

Îți sfâșie inima! Emil avea doar 8 ani când mama i-a promis că-l duce la un suc și prăjitură, dar l-a părăsit în gară. 3 ani a umbalt desculț și în aceleași haine și a dormit pe străzi. Dar ce s-a ales acum de el, pentru mulți ar trebui să fie un exemplu:

Un tânăr de 34 de ani, care timp de 17 ani, de la 8 la 25 de ani, a locuit pe stradă și casă i-a fost gara din Lugoj, a reușit să răzbească și acum are o familie.

Povestea lui Emil Constantin începe în 1990, în plină iarnă, când era doar un băiețel de 8 ani care a venit cu mama lui în gară și s-a trezit singur. Mama lui i-a promis că îl duce la o prăjitură şi la un suc. A acceptat bucuros, dar cea care l-a născut şi trebuia să aibe grijă de el l-a părăsit. Avea 8 ani, o pereche de pantaloni, un tricou şi ciorapi de lână. Şi era desculţ. Trei ani a umblat desculţ, în aceleaşi haine.

„Și acum îmi amintesc cât am plâns, cât mă uitam în toate direcțiile să vină mama, credeam că eu sunt de vină că m-am rătăcit… am plâns mult… parcă acum a fost, dar m-am ferit de rele. După o perioadă m-am pus pe tren și cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la Lugoj. Aici am avut înțelegere, am dormit într-un loc călduros lângă centrala termică. Oamenii îmi dădeau de mâncare, îi ajutam la bagaje. A fost greu, nu pot descrie, am stat aproape 2 ani și în gară la Caransebeș, dar eu am avut încredere în bunul Dumnezeu că mă va ajuta și așa a fost”, spune Emil Constantin.

Mânca din mila oamenilor, căuta în gunoaie ca să supraviețuiască, iar când a primit primul borcan cu supă caldă a izbucnit în lacrimi de fericire.

Povestea sa este impresionantă nu pentru că a reușit să răzbească printre nedreptăți, ci pentru că are și acum o seninătate în vocea și modul său de viață, de a lua lucrurile așa cum sunt, și este un exemplu de viață pentru cei care, deși au de toate, se plâng atat de ușor.

 

„Mi-am dorit întotdeauna o familie! Mama, am înțeles mult mai târziu, că mă făcuse cu altcineva și tata nu m-a vrut. Avea acasă 10 copii și numai pe mine m-a înstrăinat. M-am dus la ea acum, adult fiind, și nu m-a putut privi în ochi, nu a vrut să-mi ofere niciun răspuns. I-am spus că nu sunt supărat pe ea și că o iubesc oricum, pentru că Dumnezeu îmi dă dragostea și puterea să iert”, a mai spus Emil.

În gară, unde și-a trăit jumătate din viață, toată lumea îi spunea Marius, pentru că el, la acea vreme, nu mai suporta numele de Emil Constantin pe care mama sa i-l dăduse:
„Uram tot atunci, inclusiv numele meu. Am vrut să mă cheme Marius și așa mă cunoaște toată lumea în Lugoj. Să știți că lumea a fost bună cu mine, după un timp. Dacă la început am luat bătaie constant, în special de la polițiști, după un timp toate bisericile m-au ajutat. De la Biserica Greco-Catolică am casa unde stau în chirie și Biserica Baptistă m-a preluat în comunitatea sa. Nu am școală, nu am făcut nicio clasă, nu am știut să citesc și am învățat din Biblie, asta e cartea mea, e viața mea și pastorul Olariu mi-a fost tată. Tot ce sunt astăzi îi datorez lui și lui Dumnezeu”, spune Emil.

Acum, Emil Constantin este un alt om, are familia sa, și o are pe Lois, fetița sa în vârstă de 6 ani. Despre această fericire spune că tot Dumnezeu i-a dăruit-o, după ce soția sa a pierdut alte două sarcini.

„Cu soția mea este o altă poveste, mi-aduc aminte că mi-au trebuit un an și 4 luni să o pun pe picioare, era sălbatică, murdară, nearanjată și plină de ură. A trăit într-o familie cu mulți frați în județul Timiș și ea era problema… are handicap pentru că la 7 luni a făcut meningită și a rămas cu probleme la creier și la 28 de ani m-a văzut la televizor și i-a spus tatălui ei că pe mine mă vrea. Și tatăl ei a făcut rost de numărul meu de telefon, după ce am apărut la televizor cu un reportaj despre viața mea și după 4 ani a fost redifuzat. A pus mâna pe telefon și m-a sunat. A spus «am o fată pe care vreau să ți-o dau ție». Și de atunci am iubit-o necondiționat. A fost greu, nu știa să facă nimic, eu am învățat-o cum să fie curată, cum să facă curat în casă, cum să ne gospodărim, pentru că eu, chiar dacă am trăit pe străzi, mi-a plăcut să fiu curat”, mai povestește Emil.

Acum, sigurele lor venituri sunt pensia de handicap a soției și banii căștigați de Emil ca zilier.
„Eu am știut că mă așteaptă o viață grea. Nu mă plâng de muncă. Oamenii mă cheamă să sparg lemne, să ajut în casă, la grădină, orice. Cel mai mult mă bucur când mă invită în biserici. Am spus povestea noastră și o repet în toate bisericile baptiste unde sunt chemat”, încheie povestea sa băiatul care și-a croit cu greu propriul drum într-o viață în care nu spera, cândva, că va pleca de pe peroanele gării.

Lucrurile care demonstrează că o femeie de 40 de ani este mult mai bună ca o femeie de 20!

In apropierea tuturor varstelor rotunde de dupa adolescenta, femeile fac bilanturi.

La 20 aduna planuri, la 30 bifeaza apasat cateva puncte mari si, pentru ce ramane, se consoleaza cu gandul ca mai e timp, la 40 invata sa ia partea buna a lucrurilor, iar la 50 se consoleaza ca oricum, nimeni nu ar fi putut face mai mult.

Intre 20 si 30 sunt cu adevarat 10 ani, 10 plini. Pana la urmatorul prag rotund apare problema, ciudat este ca pe acolo lucrurile par a trece mult mai grabit decat vezi tu in calendar.

Parca ieri ai clipit emotionata catre lumanarile de la 30 si cand ai deschis ochii te-ai trezit cu un deceniu mai bogata in ani. Nu ai ajuns inca prea batrana ca sa iti vina sa plangi cand te uiti in oglinda, dar nici proaspata ca o frezie nu mai esti.

Te apuci sa contorizezi metodic, desfasori adevarate lectii de aritmetica, zile lungi numai in adunari si scaderi, dar cu greu indraznesti sa te apuci sa faci totalul, inca mai calculezi sistematic si incapatant, tot pe coloane.

40 e pragul cel mai abrupt si vine cu bune si rele. Sunt diferente mari intre fata care erai la 20 de ani si femeia de la 40. Hai sa le vedem, vrei?

La 20 de ani te culcai cu machiajul pe fata, il imparteai cu perna si nici ca iti pasa. La 40 ai in baie sticle si sticlute, cutii si cutioare cu potiuni magice, de pare raftul tau de cosmetice un colt dintr-un barlog de vrajitoare, nu alta!

Si zau, uneori e mai usor sa gasesti piele de sarpe lepadata de fix 4 zile si ochi de liliac puber ca sa faci vraji cu ele, decat suficienti bani in portofel pentru o crema revolutionara care sa te faca proaspata ca o fata mare.

Pentru ca la 40 de ani muncesti, nu gluma, esti mama si sotie si femeie de cariera, iar orele pe care nu le dormi noaptea, se vad de dimineata. Dublu.

La 20 de ani incercai sa spargi si nucile in dinti, la 40 esti recunoscatoare daca iti face cineva o recomandare ca asta de aici si iti doresti sa gasesti locul ala mult cautat si magic in care o asemenea operatiune sa te coste un pic mai putin decat vizitele la salonul de cosmetica din ultimul cincinal.

Pai da, este intelepciunea de pe urma, ca smirghelul de pe picioare il mai pacalesti cu o pereche de pantaloni sau cu un pahar in plus al partenerului din dotare, in vreme ce zambetul e la vedere tot timpul!

La 20 de ani dura o vesnicie pana te aranjai sa pleci in oras. Desi aveai cosmetice cumparate din piata, machiajul era munca de Michelangelo si ti se parea o nenorocire daca te vedea X. pe strada fara fond de ten si gene rimelate.

La 40 te insotesti cu Givenchy si Dior, dar uneori, in weekend si mereu, in vacanta, ai invatat sa renunti la toate, sa lasi pielea sa respire si sa gusti senzatia aceea ca pe o evadare.

La 20 de ani, prima iubire parea ultima si era tratata ca atare, adica un fel de mic sfarsit al lumii. La 40 de ani, daca o iubire pleaca, nu te mai dai cu fundul de pamant.

Nu inseamna ca nu doare, ca nu plangi si nu musti perna amar. Inseamna numai ca intelegi ca nu a fost a ta. Pe cel pe care il iubesti nu il controlezi, nu cauti sa il tii sub supraveghere, ci ii lasi mereu libertatea de a alege. Si te alege pe tine, iar si iar.

Sa nu intelegeti de aici ca 40 e o varsta rea, ca nu-i asa deloc. Si nici una trista. Mai ales ca ai invatat sa nu te mai plangi, ci sa actionezi.

Esti mai inteleapta la 40, asta e clar, dar ai din ce in ce mai putin sa pui in aplicare tot ce ai deprins. Nu pentru ca nu ar fi ani in fata ta inca destui, ci pentru ca trec din ce in ce mai afurisit de repede.Zic unii ca 40 e noul 20. Bai, ma lasi???

Au exmatriculat-o pentru ca a venit la scoala fara sutien! In ce hal poate sa arate sanii acestei fete! Dupa ce a fost data afara, uite cum s-a razbunat pe o retea de socializare

Kaytlin Juvik, in varsta de 18 ani este inca la liceu si vrea sa renunte de tot la sutien. Ea a zis ca nu a vrut sa poarte sutien tot anul scolar si asta i-a adus numai necazuri. Recent, ea a fost chemata in biroul directorului dupa ce un profesor a reclamat-o pentru ca de cate ori se uita la ea, se simtea inconfrtabil din cauza tinutei tinerei.

Acum, tanara este exmatriculata si in acelasi timp foarte intrigata de e i se intampla. Ea a posta cu text pe Facebook in legatura cu ce i se intampla:

„Barbatii intotdeauna vor gasi scuze pentru hormonii lor. Insa, ei ar trebui invatati sa nu mai sexualizeze corpul femeii. A purta sau nu sutien este o alegere personala. E vorba de coprul meu. De ce intereseaza pe altcineva daca eu port sau nu sutien desi ma imbrac adecvat?”

sursa: http://www.kanald.ro/

 

Citeste si: O studentă a venit la cursuri cu bebelușul ei. Copil a început să facă gălăgie, când profesorul s-a ridicat brusc şi s-a dus direct la mămică. Nimeni nu s-a aşteptat la ce a urmat, uite ce i-a făcut bărbatul

La universitatea Baylor din statul american Texas a avut loc o întâmplare neobișnuită. Studenta Katy Humphrey a născut o fetiță. După doar 4 luni a decis să reia orele de curs.

Pentru a se dedica studiului, Katy a apelat la serviciile unei dădace. Într-o zi însă aceasta s-a îmbolnăvit și Katy nu i-a găsit înlocuitor, așa că a trebuit să meargă cu bebelușul la facultate.

În timpul cursului, tânăra mamă era distrasă tot timpul întrucât micuța îi cerea toată atenția. Observând că studenta nu reuşea să-l urmărească, profesorul Darryn Willoughby a luat atitudine.

Pentru ca studenta sa să se poată concentra, Darryn i-a propus ajutorul. Până la finalul cursului, timp de o oră, profesorul a purtat micuța în brațe și a predat în același timp.

profesor

sursa: www.defemei.net

,,Vreau să spun tot adevărul care mă apasă: îmi înșel soțul cu soțul prietenei mele. M-a invitat în oraș când ea era în maternitate, prima dată am simțit…” Cum s-a terminat totul

Poate mă veți judeca însă sunt într-un punct în care simt că nu mai dețin controlul. Raționalul îmi spune să renunț cât mai repede la această relație vinovată în timp ce inima și, de ce să nu recunosc, restul trupului ține cu îndârjire să continui să mă întâlnesc cu Robert.

Robert este soțul Claudiei, cea mai bună prietenă a mea, și cu asta am spus totul despre ceea ce se întâmplă. Dacă aș spune că-l iubesc probabil că aș minți însă lângă el am trăiri pe care nu le-am avut niciodată alături de soțul meu.

În urmă cu nouă luni, Claudia a născut un băiețel. Era încă în maternitate astfel că nu mi s-a părut exagerat ca Robert să mă invite să sărbătorim evenimentul cu un pahar de șampanie.

Programul soțului meu Mihai suferise o schimbare de ultimă oră astfel încât m-am trezit în fața faptului că, în casă celei mai bune prietene, eu și soțul ei stăteam de vorbă și culmea, ne simțeam împreună mai bine ca niciodată.

Nu băuserăm prea mult însă parcă plutea ceva în aer care ne subjuga mințile. M-am trezit că Robert mă săruta ușor pe gât și prima mea reacție a fost să-l resping. A continuat cu aceleași intenții și după ce șocul inițial s-a spulberat în câteva secunde, am cedat.

Am intrat în jocul lui și am început să ne sărutăm și, în scurt timp, am simțit că mă pierd în brațele sale. Simțeam ceva de care nu mai avusesem parte de mult timp: pasiune și acest lucru a fost suficient „sa închid ochii” și să accept și pasul următor care, între noi fie vorba, nu a întârziat foarte mult timp.

M-a dezbrăcat cu o iuțeală care mi-a dat de înțeles că visa de mult timp la acel moment. M-a întins pe canapeaua din living și i-am predat complet trupul meu timp de minute bune. A fost bine. A fost extraordinar de bine. A fost atât de bine încât uitamsem complet de sentimentul vinovăției.

Peste vreo două ore a sunat Mihai care își terminase treaba în oraș și vroia să știe dacă vine să mă ia de la apartamentul Claudiei, în drum spre casă. Nu aveam cum să refuz pentru a nu da de bănuit însă starea de plutire m-a însoțit toată seară.

Mi-am dat seama că sunt șanse să mai vreau…si așa a și fost. Chiar și după ce Claudia a venit acasă, începusem să mă văd cu Robert destul de regulat, sub diverse pretexte și în diverse locuri.

În timp am învățat de minune să ne ascundem și pot spune că încet încet nu mă mai simt deloc vinovată deși eu și Claudia suntem în continuare cele mai bune prietene. Pur și simplu mi se pare ceva firesc și, atâta timp cât nimeni nu știe ce se petrece între mine și Robert, nimeni nu are de suferit.

Nici vorbă de divorț, la niciunul dintre noi căci ne gândim la binele copiilor noștri. În schimb profităm de orice situate pentru a ne da seama că viața uneori este atât de frumoasă! Chiar dacă acest lucru se întâmplă de cele mai multe ori pe bancheta din spatele mașinii mele, în locuri ferite din afara orașului!

sursa: http:// stiri.rol.ro

A RASARIT SOARELE si pe strada ei! Lorelai Moșneguțu, fetiţa fără mâini, și-a îndeplinit cel mai mare vis! Cum arată apartamentul pe care l-a cumpărat cu banii de la „Românii au talent”. IMAGINI IMPRESIONANTE

După ce a trăit o viață grea, se pare că acum a răsărit soarele și pe strada ei. Lorelai Moșneguțu, fetița născută fără mâini şi fără femur la ambele picioare, a avut an bun, în care a reușit să-și îndeplinească visele.
A devenit cunoscută după ce a participat la concursul „Românii au talent”, de la Pro TV și a câștigat premiul cel mare de 120.000 de euro. Acum, a reușit să-și cumpere un apartament de două camere, în București, pe care l-a amenajat după gustul ei, cu mobilă făcută la comandă. Așadar, și-a petrecut sărbătorile de iarnă într-o casă nouă.

Imediat după ce a câștigat premiul Lorelai a mărturisit că vrea să-și cumpere un apartament cu banii câștigați.

„Pe uşa de la intrare o să gravez numele tuturor celor care m-au ajutat să ajung aici, de la echipa „Românii au talent”, juriu, producători, până la Mirabela Dauer, Luminiţa Anghel, Maria Ciobanu şi alţi prieteni de suflet. Mobila va fi una personalizată, pentru nevoile mele, eu având 1,20 metri înălţime”, a spus Lorelai, pentru click.ro.
Lorelai Moșneguțu, fetiţa fără mâini, și-a îndeplinit cel mai mare vis

Imediat ce i-au intrat banii în cont, (100.000 de euro după impozitări), Lorelai alături de mama ei adoptivă au început căutările pentru o nouă locuinţă. În acestă toamnă au găsit un apartament situat la parterul unui bloc nou din Popeşti-Leordeni, foarte aproape de stația de metrou Dimitrie Leonida, într-o zonă liniștită.
„Mi-am luat şi un dulăpior pentru lănţişoare, agrafe, cercei şi alte nimicuri. Iar şifonierul e deja plin cu rochiţe”, a povestit ea pentru sursa citată.

„Lorelai s-a implicat în toate, ea a ales culorile, mobila, a mers cu mine prin showroom-uri, pentru că doar dormitorul e făcut pe comandă. Suntem fericite, este mai mult decât am visat! E rodul muncii ei, sunt sunt mândră de ea că a realizat, la doar 15 ani, cât alţii într-o viaţă. Ştiu însă că nimic nu ar fi fost posibil fără ajutorul fanilor, pentru care le mulţumesc din suflet”, a spus mama Vio, femeia care a înfiat-o pe Lorelai pe când avea două luni.

„Abia aştept să amenajez grădina (apartamentul, fiind la parter, are inclusă o curte de 100 mp). Îmi place mult aici, simt că e al meu”, a mai spus Lorelai.

În această perioadă Lorelai învață cât poate de mult, pentru că este elevă în clasa a opta și se pregătește pentru clasa a noua.

Sursa: www. avantaje.ro

Cine este pustiul care A IMPRESIONAT tot internetul?! Un profesor i-a fotografiat mainile degerate si crapate de frig: “Ajunge, zi de zi, CONGELAT, la școală! Pe păr și sprâncene are gheață, mâinile-i sunt crăpate! 4,5 km la -9 grade! DAR VREA SĂ ÎNVEȚE!”

Cine este pustiul care A IMPRESIONAT tot internetul?! Un profesor i-a fotografiat mainile degerate si crapate de frig: “Ajunge, zi de zi, CONGELAT, la școală! Pe păr și sprâncene are gheață, mâinile-i sunt crăpate! 4,5 km la -9 grade! DAR VREA SĂ ÎNVEȚE!”

Wang Fuman este un pusti de opt ani, care infrunta zilnic intemperiile naturii pentru a ajunge la scoala. Provenind dintr-o familie cu posibilitati reduse, copilul strabate 4,5 kilometri prin temperaturi de -9 grade Celsius. Pentru ca iubeste sa invente si nimic nu ii sta in cale.

Fuman, pe care mama sa l-a abandonat, el trăind cu bunica, nu a lipsit, niciodată, de la nicio oră de curs. Învățătorul său l-a fotografiat și a decis să facă publice impresionantele imagini.

Afară e frig, temperaturile sunt de -9 grade Celsius acolo, în provincia Yunnan. N-are bani nici de fes, nici de mănuși, iar când intră în sala de clasă, părul, sprâncenele și genele de pe ochișorii aceia mari, vioi, îi sunt acoperite de gheață și de zăpadă. Colegii râd, zilnic, de el, dar Fuman nu pune la suflet nimic. Spre deosebire de mulți dintre ei, piciul n-a lipsit, niciodată, de la cursuri. Mâinile-i sunt degerate, crețe, ca ale unui om bătrân care a muncit toată viața, dar, ce, s-a plâns vreodată? Are răni pe ele, iar obrajii-i sunt, mereu, roșii. Ar fi putut abandona școala, dar niciodată nu s-a gândit la asta. Niciodată!

sursa: www.a1.ro

 

Citeste si: Un tată bogat a vrut sa își învețe copilul ce înseamnă să fii sărac! Ce s-a întâmplat este incredibil!

Un om bogat si-a dus fiul într-o excursie la țară, în scopul de a ii arata ce inseama sa fii sarac. Ei au petrecut câteva zile la fermă, cu o familie foarte săracă.

Odată ce excursia s-a terminat tatăl l-a intrebat pe fiul său daca i-a placut. “Da fost grozav, tată,” fiul a răspuns. “Ai văzut cat de săraci sunt unii oameni?”, a întrebat tatăl. “Oh, da, am vazut”, a spus copilul.

Când a fost întrebat ce a învățat din excursie, copilul a răspuns:

“Am văzut că noi avem un câine și ei au patru. Avem o piscina care ocupa jumatate din grădina noastra și ei au un pârâu care nu are sfârșit. Am pus felinare în grădina noastră, pentru a avea lumina, și ei au stelele, ca sursa de lumina, noaptea. Terasa noastra ajunge pana la strada din fata casei si ei au tot orizontul.

Avem o mică bucată de pământ pe care trăim și ei au câmpuri mai mari decat poate privirea noastră sa cuprinda. Noi avem servitori care ne servesc, dar ei servesc pe altii.

Noi cumpărăm hrana noastră, dar ei o cresc pe a lor. Avem ziduri în jurul proprietății noastre pentru a ne proteja, ei au prieteni pentru a ii proteja. ” Tatăl băiatului a fost luat prin surprindere de acest răspuns! Apoi, fiul a adăugat: “Mi-ai arătat cât de săraci suntem.”

Noi, oamenii, de multe ori uităm ceea ce avem și ne concentram pe lucrurile pe care nu le avem.

Sunt recunoscător pentru ceea ce am, nu sunt gelos pentru ceea ce eu nu am, dar altii au. Am afla mai multe despre unde mă aflu și am înțeles ce vreau pentru familia mea.

Atunci când sunt pe deplin conștient de modul în care decizia mea poate afecta alte persoane, stiu bine care sunt cele mai bune lucruri pentru familia mea, comunitatea mea, țara mea, și chiar și planeta noastră.

Fiecare român a cumpărat cel puţin o dată din magazinele lui. Probabil, e cel mai zgârcit bogătaş! Miliardarul se îmbracă de la second-hand şi are o maşină din ’93… Cine este misteriosul bogătaș:

Deţine o avere estimată la 65 de miliarde de dolari, iar fiecare român are în casă cel puţin un produs vândut de el. Asta nu îl împiedică, însă, să se îmbrace de la second-hand, să conducă o maşina din 1993 şi să zboare la clasa economic. Ingvar Kamprad, fondatorul retailerului suedez de mobila IKEA, este unul dintre cei mai modeşti bogaţi ai lumii şi un adevărat model de urmat.

Ingvar Kamprad a muncit din greu, arătându-şi talentul de afacerist încă din copilărie. Kamprad a crescut la o fermă din localitatea suedeză Agunnaryd, unde şi-a testat pentru prima dată spiritul antreprenorial. Suedezul şi-a făcut debutul în lumea afacerilor cu vânzarea de chibrituri. Apoi a continuat cu comerţul cu stilouri, felicitări de Crăciun şi peşte.

După ce şi-a exersat talentul de afacerist, Ingvar Kamprad a făcut pasul următor. La numai 17 ani punea piatra de temelie pentru IKEA, în 1943. Prin intermediul companiei a început să vândă bunuri de consum, precum pixuri, portmonee, rame de tablou, feţe de masă, ceasuri, chibrituri, bijuterii, ciorapi din nailon. Acronimul IKEA vine de la numele lui (Ingvar Kamprad), numele fermei unde s-a născut, Elmtaryd, şi localitatea în care a crescut, Agunnaryd. Cinci ani mai târziu, afacerea s-a extins şi a început să includă şi vânzarea de mobilă.

Reciclează plicurile cu ceai şi „colecţionează” sarea şi piperul din restaurante
Impresionant este faptul că, deşi Ingvar Kamprad a reuşit să strângă o avere de 65 de miliarde de dolari, este o persoană extrem de modestă şi economă.

Patronul IKEA a dezvăluit într-un internviu că obişnuieşte ca, atunci când călătoreşte cu avionul, să zboare la clasa economic, iar maşina sa personală este un Volvo din 1993. Mai mult decât atât, Ingvar Kamprad îşi cumpără haine de la second-hand şi îşi încurajează angajaţii să scrie pe ambele foi ale unei file de hârtie, reciclează plicuri de ceai şi adună pacheţelele cu sare şi piper oferite la unele restaurante.

”Nu avem nevoie de maşini opulente, titluri impresionante, uniforme sau alte simboluri care să exprime statutul. Ne bazăm pe propria putere şi voinţă”, explica Kamprad principiile după care şi-a călăuzit viaţa în cartea ”Testamentul unui distribuitor de mobilă”.

Povestea de viaţă a fondatorului IKEA este cu atât mai impresionantă dacă ne gândim la faptul că este unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii, clasat pe locul cinci în topul milionarilor realizat de Bloomberg. Kamprad deţine o vilă în Elveţia, o proprietate în Suedia şi o vie în Provence, Franţa. Cu toate că a rămas fidel Volvo-ului său, acesta a condus şi un Porsche timp de mai mulţi ani. În iunie 2013, la 87 de ani, a demisionat din consiliul director al IKEA Holding SA.

Cu foarte puţini bani, dar cu foarte multă dragoste, un bătrân de 69 de ani creşte singur trei minuni de copii.

Într-un capăt de uliţă, într-un sat uitat de Dumnezeu, răsare o casă mică, dărăpănată. Dacă n-ai vedea sârma plină de rufe puse la uscat, nici n-ai crede că acolo locuieşte cineva. În pragul casei, un copil zâmbeşte unei pisici. Nicolae Căian are 69 de ani şi e o mână de om, cu un suflet mare cât tot satul uitat de lume. Iar copilul care zâmbeşte deopotrivă pisicii, unei raze timide de soare şi nouă, e Andreea, de 5 ani, cea mai mică dintre cele trei nepoţele pe care bunicul le creşte singur.

627×0 (1)

Uitate de părinţi

Fiul lui, tatăl fetelor, a stat o perioadă aici, cu mama lor. Pe care însă a gonit-o, după care a plecat şi el, cu o altă femeie, undeva în judeţul Mureş. Iar copilele au rămas cu bunicul, şi el cu probleme de sănătate, într-o cameră mică, de nici 12 metri pătraţi. Casa stă să se dărâme, nu au nici frigider, nici televizor, doar un radio mic, cu baterii, şi-o poveste care topeşte şi cele mai îngheţate inimi.

“A fost foarte greu, cu banii ăştia puţini, din pensie, şi ca şi bărbat a fost greu destul”, oftează bunicul, însă chipul se luminează tot când Andreea se ghemuieşte lângă el pe pat şi-l ia în braţe. De trei ani, e şi mamă, şi tată, şi bunic cu normă întreagă. Totul, cu foarte multă dragoste.

Bunicul care creste singur trei nepotele la Teline, in judetul Sibiu “Eu fac mâncare, eu singur spăl, sunt şi tată şi mamă pentru copii. Fac cartofi, fasole, câte o găină, ce Dumnezeu să fac. Nu-i uşor şi nu a fost uşor dar niciunul nu le bagă în seamă, trebuie să le ajute cineva, pe asta mică am ţinut-o de la doi ani şi jumătate, le iubesc foarte mult”, rezumă simplu bunicul o dragoste care învinge sărăcia şi toate barierele.

627×0 (3)

Are lacrimi în ochi bunicul, vorbeşte simplu şi o îmbracă pe Andreea atent, cu dragoste. Copilul întinde cuminte o mânuţă, apoi cealaltă, piciorul mic să-i tragă bunicul şosetuţa. Şi, cât o îmbracă, bunicul povesteşte zâmbind cum, din pensia lui mică, le cumpără câte o hăinuţă, mâncare, cizmuliţe de iarnă de la magazinul din sat. “Ne-am descurcat cum am putut, ce Dumnezeu să faci. E cam greu să fii de toate, să le ai pe toate într-o mână şi să le descurci, nu ştiu dacă altul era capabil”, spune bunicul, în timp ce mâna mângâie creştetul Andreei scrie adevarul.ro

Despre bunicul, cu dragoste Când o întrebi despre bunicul ei, Andreea e toată numai emoţie. Aşa că îl ia în braţe şi, cu capul lângă umărul lui, îţi spune că are cel mai bun bunic din lume. “Bunicul e bun, îmi face mâncare, mă spală, mă încalţă, mă îmbracă”, rezumă scurt, iar privirea bunicului, aţintită la focul din soba veche, se lumniează din nou. Cecilia Paripaş, asistenta socială din comuna Brădeni, de care aparţine satul Ţeline, cunoaşte bine povestea bunicului. Ştie, în primul rând, că face extraordinar de bine treaba părinţilor care au uitat că au copii. ”Bunicul le îngrijeşte, le spală, le face mâncare, la 69 de ani, şi bărbat, să te poţi descurca şi în locul unei femei este foarte greu. Este de apreciat că le îngrijeşte pe micuţe şi că vrea să rămână cu ele”, spune Cecilia Paripaş.

În curtea mică, plină de hăinuţe de copil puse la uscat, e nevoie de foarte multe. În primul rând ar prinde bine materiale de construcţii pentru reabilitarea casei, care stă să cadă. Apoi, fetiţele au nevoie de alimente, de hăinuţe şi de încălţăminte. Nu în ultimul rând, ar prinde extraordinar de bine un frigider. Oameni de bine, cu suflet mare şi posibilităţi mai mari ca ale lor, le pot rescrie povestea.

„De ce fug românii de alţi români în străinătate? ” – întreabă o jurnalistă româncă. Iată ce răspunsuri a primit

Cu toții am auzit uneori fraza „În străinătate de români să te ferești cel mai tare!”, sau am primit sfaturi de pe la rude și cunoștințe, „Mai bine să nu ai de-a face cu români acolo, ferește-te de ei!”, dar așa o fi cu adevărat? Atât de răi, egoiști, oportuniști, invidioși și prefăcuți am devenit, oare?

O ziaristă din România, Sanda Nicola, aflată în concediu în străinătate a publicat pe pagina sa de Facebook, în urma experiențelor avute, următoarea reflecție la care nu puține au fost aprecierile dar și comentariile primite:

„Undeva la sud de Dunăre…
Sâmbătă dimineață, un român își certa nevasta pentru că s-a așezat la plajă lângă o altă familie de români: ‘Nu ți-am spus, Viorico, să ai grijă unde te pui că n-am chef să văd români? Te duci acum frumos și iei toate boarfele și le muți în altă parte!’ Purtau discuția asta în apă, crezând, evident, că nu-i aude nimeni.

Sâmbătă seara, la cină, doi bărbați se ciocnesc și dau cap în cap lângă bufetul cu salate. Își cer scuze unul altuia și rezultă că sunt amândoi polonezi. Bucuroși, fac cunoștință, după care își cheamă nevestele și copiii și se pun cu toții la o masă mai mare. Și de atunci iau cina împreună în fiecare seară.

Așa mi-am amintit de o altă întâmplare ‘la temă’. Cu patru ani în urmă ne-am cazat într-o pensiune din Austria și am ieșit pe balcon să admirăm priveliștea. Nu schimbăm bine două vorbe că din balconul alăturat se aude un strigăt șoptit, disperat al unei femei: ‘Corneleee, sunt români, Corneleee!’
Totuși, de ce fug românii de alți români în străinătate?”

Redăm mai jos, câteva dintre răspunsurile utilizatorilor care au comentat întrebarea retorică a jurnalistei românce:

„Moștenim o cultură a violenței psihice, a prefăcătoriei, a distrugerii reputației, a falsei prietenii, a denigrării celor care ies în evidență, etc. Rareori mai găsești prietenie sinceră și solidaritate între români. E regretabil! Viața grea i-a transfigurat. Oamenii se tem să spună ce simt, ce gândesc, de frica trădării și/sau a represaliilor. Nu mai suntem chiar atât de toleranți pe cât se spunea cândva.”

„Românii între români în străinătate sunt răi, invidioși, agresivi, rasiști, miștocari, profitori, egoiști și aroganți. Nu toți, dar majoritatea. Și eu mă feresc de această majoritate. Uită de unde au plecat și că n-aveau ce să mănânce și că mulți vin doar ca să profite de statul străin ca să își achite creditele și se poartă între ei de parcă ar fi în concurență directă.(…) Mie personal mi s-a întâmplat să fiu atacată verbal (…) pe stradă, sau la sala de fitness, tocmai de români. Am început să fiu precaută cu ei așa cum eram cu rromii. Odată ajunși în străinătate, de cele mai multe ori românii își vor nega identitatea de rușine și din cauza discriminării dar și din cauza aroganței. Puțini reușesc să se simtă și să trăiască liberi în conștiința de români. Etichetele sunt multe și dureroase.”

„Că se urăsc… spun asta responsabil. Românii fac din ura pentru români o arta… o fac cu patimă și dezinvoltură, se disprețuiesc profund unii pe alții…(…) Românii urăsc România, îi taie pădurile, braconează tot ce mișcă, scuipă pe unde apucă, aruncă gunoaie prin toate poienile… urlă printre blocuri… etc… și suntem cel mai religios popor din Europa… hmmm… ce-om fi stricat?! Și mai zic un fapt: românii urăsc românii, România și se urăsc chiar pe ei că sunt români!(…)”

„Am fost într-un orășel din Canada și pe strada unde era hotelul domiciliau vreo 4-5 familii de români care nu-și vorbeau și nu știau una de alta, dar și vreo 2-3 familii de unguri care se salutau, își vorbeau și se întâlneau periodic, săptămânal, la una din familii acasă și socializau! Ce o face Departamentul pentru românii de pretutindeni!? Fiindcă dacă îi ascultăm avem impresia că toți românii…pe oriunde s-ar afla, sunt…prieteni și voioși când se întâlnesc! Și iaca… că nu-i chiar așa!”

„Tot ce pot să spun e că și eu mă feresc de români cât pot aici, în Londra. Nu are rost să fiu ipocrit ca alți emigranți: unul dintre motivele pentru care am plecat din țară sunt chiar românii.”

sursa: https:// www.rotalianul.com