„M-am dus la Sergiu, colegul meu. Voiam să-i cer o părere și cum secretara nu era, am intrat direct. Pe cine credeți că am găsit acolo? Pe Laura, soția mea! Ea şi Sergiu…” Asta nu-i nimic, mai grav ce-a urmat cu mama lui, cu alte trei femei:

Am fost un bărbat egoist. Nu m-am gândit decât la mine, să-mi fie mie bine, să fac eu ce vreau cu viața mea. Laura mi-a tot spus de zeci de ori, în cei nouă ani de când eram împreună, că viața noastră e searbădă şi că relația noastră se destramă, dar eu n-am avut timp s-o ascult şi să-i dau atenție, chiar dacă o iubeam, în felul meu. Aşa că, într-o bună zi, când lucram deja intens la teza de doctorat şi-mi petreceam cea mai mare parte din timp prin bi blioteci şi în fața calculatorului, am venit spre seară acasă şi am găsit un bilet lipit de ecranul calcu latorului:

„Nu are rost să mă cauți, nu am de gând să mă mai întorc. Găseşti mâncarea în frigider, iar de acum înainte, te priveşte! M-am săturat să tot aştept să fii pregătit pentru o viață normală de cuplu şi am găsit un bărbat care-şi doreşte de la viață aceleaşi lucruri pe care le doresc şi eu.“

Nu credeam că ceea ce mi se în tâmplă era adevărat. Am pus mâna pe mobil şi am sunat-o. Nu mi-a răspuns, fireşte, dar i-am lăsat, în câteva ore, zeci de mesaje. Zadarnic. Am sunat-o pe mama, i-am povestit ce am pățit şi am rugat-o să mă primească o vreme la ea. Eram unicul ei fiu, m-a primit, ce era să facă?!

— Ți-am spus să nu te însori până când nu te simți în stare să-ți asumi responsabilitatea unei familii! O femeie nu e o mobilă, trebuie să-i acorzi atenție… O înțeleg pe Laura, să ştii, şi mai bine las-o să-şi vadă de viața ei, dacă n-ai fost în stare s-o asculți la timp.

— Dar o iubesc, mamă! Cum să trăiesc fără ea?

— Dacă ai fi iubit-o cu adevărat, nu ai fi stat tot timpul cu nasul în cărți. Mai ții minte de când n-ați mai fost şi voi într-un concediu? De când n-ați mai ieşit într-o seară undeva? Te-a suportat prea mult, să ştii, eu n-aş fi rezistat atâția ani, te lăsam de mult în locul ei…

— Mulțumesc de înțelegere, mamă! Dacă nici propria mea mamă nu mă înțelege…

— Sper că n-ai venit să-mi plângi în poală, pentru că n-am timp de aşa ceva! De când am ieşit la pensie, am o mulțime de treburi, mă văd cu prietenele mele, mergem la masaj, la câte un restaurant bun… A, vezi că vine zilnic aici o fată, Ana, care face curat, calcă rufe, mă rog, se întreține biata de ea singură şi lucrează pe unde poate. Să nu-i faci zile fripte, are cheie, se descurcă. Tu vezi-ți de ale tale şi totul o să fie în regulă.

— Mai nou faci opere de caritate?

— Nu te priveşte pe tine ce fac cu banii mei! Fata e singură, n-are părinți sau alte rude apropiate şi se întreține singură la facultate. Să nu cumva să te iei de ea, că nu ştiu ce-ți fac, m-ai auzit?

Aveam 39 de ani şi locuiam din nou cu mama. Asta numai din comoditate, ca să nu-mi fac singur de mâncare şi, pe de altă parte, trebuie să recunosc, şi pentru că mi-era îngrozitor de urât în apartamentul în care locuisem atâta timp cu Laura. Am încercat să dau de ea de câteva ori, fără succes însă, aşa că am renun țat. M-am dus să vorbesc cu un fost coleg de facultate, care lucra la o editură şi îmi promisese că-mi publică lucrarea când e gata; Sergiu era singurul dintre colegii mei cu care mă mai vedeam din când în când. Îl plăcuse până şi Laura. Când am ajuns acasă, am găsit-o trebăluind pe Ana. Era tocmai în camera în care lucram eu şi-mi făcea ordine printre hârtii. M-am năpustit ca un nebun asupra ei.

— Cine ți-a dat voie să intri aici? Te-am rugat eu să-mi faci ordine prin lucruri? Dacă te mai prind că-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, nu ştiu ce se întâmplă, să ştii!

— Dar n-am făcut nimic, am pus doar hârtiile mototolite în coşul de hârtii, n-ai decât să ți le pui pe pâine, dacă vrei! Mi-a spus doamna Vlaicu că nu prea eşti în apele tale, dar nu am crezut că poți fi aşa furios… Era praf de un deget peste tot, trebuia să-l şterg. N-ai decât să-ți faci singur curat de acum înainte şi nu e nevoie nici măcar să mă bagi în seamă, n-am nevoie de atenția ta.

„Ce nebun!“, am mai auzit-o mormăind în timp ce se ducea în altă cameră. O vreme n-am mai văzut-o. Nu m-a pârât maică-mii că m-am luat de ea, aşa că n-am avut niciun fel de probleme.

— Dragul meu, ştie tot oraşul că te-ai întors acasă. Cine crezi că m-a sunat azi? Nu-ți spun, ghiceşte!

— Habar n-am, mamă, şi, drept să-ți spun, nici nu mă interesează. Trebuie să-mi termin lucrarea, nu mă mai bate şi tu la cap!

— Ciufut mai eşti! Nu uita că aici e casa mea şi, dacă ai de gând să faci pe nebunul, mai bine întoarce-te la tine. Aici eu dictez. Prin urmare, m-a sunat Crina, prima ta iubire, e medic stomatolog şi e divorțată. Vrea neapărat să vă vedeți. Parcă spuneai că te doare o măsea. Ăsta cred că e cel mai bun prilej să reînnodați relația.

— Ce tot vorbeşti, mamă? Laura o să se întoarcă până la urmă acasă, nu mă interesează alte femei…

— Te înşeli amarnic, dragul meu. Laura nu se mai întorce la tine. M-a sunat acum două zile şi mi-a spus că vrea să divorțeze. Aşteaptă un copil şi nu e al tău. Bravo ei! Fata asta a ştiut întotdeauna ce vrea!

— Ce ai spus, mamă? Mai spune o dată…

— Cu dragă inimă: Laura divorțează pentru că e însărcinată cu copilul altuia. Acum ai înțeles?

— Stai că nu înțeleg… Tu eşti mama mea sau mama ei? În loc să-ți pară rău de mine, tu te bucuri pentru ea?

— Fireşte că mă bucur, dacă tu n-ai fost în stare să-i faci un copil, fata şi-a găsit unul care a vrut să i-l facă. Asta mi-a plăcut întotdeauna la ea: ştie ce vrea şi face orice ca să-şi atingă scopul.

— Prin urmare, mă înşela de o bună bucată de vreme, nu-i aşa?

— Uite ce este: Laura mi s-a plâns şi mie de multe ori că o tratezi ca pe o mobilă. E vina ta dacă şi-a căutat pe altul. Trebuia să te mai ocupi şi de ea, e femeie tânără, are şi ea nevoile ei…

— Şi cine e fericitul tată?

— Asta nu pot să-ți spun, mi-a zis că-ți spune ea.

— Dar ştii despre cine e vorba?

— Da, dar nu vreau să mă bag între voi. Vezi că-ți sună mobilul…

La telefon era Crina, prima mea iubită, care a vorbit preț de un sfert de oră fără oprire şi, până la urmă, am acceptat să ne vedem. M-am dus mai întâi la ea la cabinet, să-mi plombeze măseaua care mă înnebunea de câteva zile. Cu Crina, într-un fel, era foarte uşor. Vorbea numai ea tot timpul, iar eu mă puteam gândi la ale mele. Se mai întâmpla uneori să mă între be câte ceva. Atunci era mai greu, trebuia să găsesc un pretext, că n-am înțeles sau că n-am auzit bine, şi s-o rog să repete ceea ce mă întrebase. Uneori se plângea că nu o ascult, dar nu se supăra. Din ziua în care am acceptat s-o revăd, n-am mai putut să scap de ea. Mă suna de câte şase, şapte ori pe zi, deşi îi spusesem că sunt foarte ocupat. Venea fără să mă prevină, cică să mă vadă, iar mama era foarte încântată. De parcă Crina nu mi-ar fi fost de ajuns, m-am pomenit că începe să-mi facă curte, după o vreme, şi o altă vecină a mamei, divorțată, cu câțiva ani mai mică decât mine şi foarte fâşneață. Ea vorbea foarte puțin, dar a trecut foarte repede la acțiune. M-a chemat într-o zi la o cafea, iar eu m-am jenat s-o refuz. Îi schimbasem cu o zi înainte o roată la maşină şi a vrut, pasămite, să-mi mulţumeascț.

Am băuut cafeaua, că m-am pomenit în dormitor, cu ea goală în pat.

Am încercat eu să scap, dar nu mi-a mers. Cristina era foarte hotărâtă şi nu m-a mai scăpat din gheare. Ajunsesem să-mi petrec tot timpul încercând să scap de cele două, când de Crina, când de Cristina, iar Ana se amuza copios pe seama mea.

— Nici n-ai apucat să divorțezi bine, că ai devenit bărbatul ideal pentru o droaie de femei. Norocul tău! Unde mai pui că toate sunt frumoase, deştepte, educate, numai una şi una, muc şi sfârc, cum spun băieții de cartier. Brava!

— Cine te crezi să-ți bați joc de mine? Dacă mama face pe caritabila cu tine, ți-ai luat nasul la purtare? Cu mine nu-ți merge, să ştii!

N-am apucat să-mi termin bine vorbele, că nu ştiu ce s-a întâmplat cu calculatorul şi am pierdut un fişier întreg. Am crezut că turbez, mai ales că şi-aşa eram deja în întârziere.

— Uite ce-am pățit din cauza ta, ți-am spus să nu mai intri în camera asta!

— Mare scofală! Dacă te dai la o parte, rezolv eu problema…

— Te pomeneşti că te pricepi şi la calculatoare, nu numai la mătură!

— Nu sunt atât de proastă pe cât crezi tu! Hai, dă-te la o parte, să văd ce pot face! În câteva minute, mi-a recuperat fişierul.

— Acum, dacă tot ți-am rezolvat treaba, pot să-ți spun că mi-am permis să arunc un ochi pe lucrarea ta, e interesantă, dar extrem de plicticoasă, era să adorm citind-o. Şi mai e şi foarte lungă, nici n-o să aibă răbdare comisia s-o citească, o să-şi piardă răbdarea. Trebuia să foloseşti un stil mai antrenant.

— Asta e prea de tot! Cine naiba te crezi? De unde ai tu habar cum se scrie o lucrare? Nu crezi că ai o părere prea bună despre tine? Am înțeles că faci o nenorocită de facultate particulară, eşti studentă la 30 de ani, nici măcar n-ai învățat carte la timpul potrivit. Vezi-ți de treaba ta şi nu te mai băga unde nu-ți fierbe oala!

— Am vrut să te ajut, oricum recunoştința ta nu are limite, îți jur că nu mai intru aici, poți să şi crăpi!

A doua zi, m-am dus la Sergiu să-şi spună şi el părerea, era cel mai avizat şi, oricum, urma să fie editorul meu. Cum secretara era în altă încăpere, am intrat direct. Pe cine credeți că am găsit acolo? Pe Laura, soția mea! Ea şi Sergiu erau îmbrățişați…

— Tu eşti tatăl copilului? Nu ți-e ruşine? Ai abuzat de încrederea mea! Şi tu nu ți-ai putut găsi altul, tocmai pe el trebuia să-l alegi? Cât pot să fiu de prost, eu v-am făcut cunoştință… Halal nevastă şi halal prieten!

— Hai să fim sinceri, dragul meu… a început Laura

. — Nu mă lua cu dragul meu! V-ați bătut joc de mine. Unde naiba îmi mai public acum lucrarea?

— Vezi, pe tine asta te preocupă mai mult decât că am făcut un copil cu prietenul tău… Nu mă mai iubeşti de mult, altfel nu te gândeai la lucrarea ta.

— Da, poate ai dreptate, te-am neglijat atâția ani, mi-am imaginat că nu duci lipsă de nimic, dar nu m-am gândit că eu am fost absent mai tot timpul. Mă bucur pentru voi, poate el o să-ți dea ceea ce eu n-am fost în stare. Sper să fiți fericiți împreună.

Am ieşit din birou. Am uitat şi de lucrare, şi de tot. Peste câteva zile, m-a sunat Sergiu.

— E foarte bine, cu două mici observații: e interesantă, dar, în acelaşi timp, extrem de plicticoasă şi e foarte lungă, o să adoarmă toată lumea citind-o.

Sergiu nu făcea decât să repete cuvintele pe care mi le spusese Ana! Parcă vizionam un film. Doar n-o fi cunoscând-o şi pe ea? Ar fi chiar culmea!

— Trebuie puțin periată, pe ici, pe colo, şi încearcă un stil mai antrenant. Lumea are tot mai puțin timp pentru citit în ziua de azi şi, dacă îți prinzi cititorul de la primele pagini, păcat de atâta muncă, mi-a mai spus Sergiu.

M-am repezit la calculator, hotărât să şterg totul şi s-o las baltă. Eram sătul şi de lucrare, şi de modul lamentabil în care îmi eşuase căsnicia, dar şi de asiduitatea cu care mă curtau două femei deodată. Nici nu mai ştiam ce vreau. Am deschis calculatorul şi am găsit pe desktop un folder nou. Când l-am deschis, mi-am găsit cartea rescrisă de la un capăt la altul, dar într-un stil de-a dreptul captivant. Mi-a făcut mie însumi plăcere s-o citesc. Nu mai înțelegeam nimic.

— Mamă, azi nu vine Ana? Aveam o treabă cu ea…

— Cum, nu ştii? A plecat. S-a dus la nunta unei verişoare a ei, în Italia. Nici nu ştiu dacă se mai întoarce, se pare că vara ei i-a găsit un băiat. Dacă se plac, cred că rămâne acolo. Păcat, mă înțelegeam aşa de bine cu ea…

— De ce ai lăsat-o să plece, mamă?

— Tu chiar ți-ai pierdut mințile? Eşti om în toată firea şi te porți ca un copil răzgâiat. Cum era să n-o las? E viața ei!

— O iubesc, mamă. Abia acum îmi dau seama, m-am îndrăgostit de ea. Mi-a scris din nou toată lucrarea, exact cum trebuia – ce fată deşteaptă! – şi eu i-am vorbit ca unei proaste tot timpul. Este exact femeia de care am nevoie, mamă. Cred că e prima femeie din viața mea care mă înțelege.

— Atunci, n-ai decât să te lupți pentru ea, dragul meu! Mai descurcă-te şi singur şi mai mişcă-te şi tu dacă vrei să nu-ți treacă viața chiar degeaba…

Se pare că m-am trezit, totuşi, la timp. Laura s-a căsătorit cu Sergiu, au gemeni, o fată şi un băiat minunați. Cartea mea, închipuiți-vă, a avut un mare succes; de fapt, cartea rescrisă de actuala mea soție, Ana, care a terminat facultatea, a făcut un masterat şi acum se pregăteşte de doctorat. Între timp, l-a născut şi pe Mihnea, băiețelul nostru.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Alerga și ea în parc, când un bărbat a oprit-o și i-a zis să-și pună sutien. ”Nu vezi că ai sânii deja lăsați?” Ce a făcut această femeie e foarte tare:

Alerga și ea în parc, când un bărbat a oprit-o și i-a zis să-și pună sutien. ”Nu vezi că ai sânii deja lăsați?” Ce a făcut această femeie e foarte tare:

Michelle Kirk, o femeie din Statele Unite se antrena pentru maratonul de la New York din noiembrie când a fost oprită de un bărbat care avea să-i spună ceva despre sutienul sport.

Mămica de 28 de ani, originară din Florida a fost șocată să audă că “sânii tăi sunt lăsați, nu vezi că au început să o ia spre sud, nu cred că vrei asta” plus câteva indicații medicale despre importanța purtării sutienului sport.

Femeia a fost oprită brutal de bărbatul aflat pe bicicletă și nu i-a putut răspunde așa cum și-ar fi dorit pentru că, o avea în căruț pe fiica sa de 18 luni.

Michelle nu s-a lăsat. Ajunsă acasă, a abordat problema pe un grup de pe Facebook unde a lăsat un mesaj pentru bărbatul care nu și-a putut păstra opiniile pentru sine.

“Tu ești motivul pentru care femeile au insecurități. Dacă nu îți plac sânii mei lăsați, nu te uita! Niciodată nu voi înceta să fac ceea ce iubesc. Mă iubesc prea mult ca să las ura ta să mă dărâme!”
Mesajul ei a ajuns la sute de femei care i-au scris mesaje de încurajare.

Michelle a mulțumit tuturor celor care i-au scris și a menționat că dacă mesajul ei a putut ajuta cel puțin o femeie să realizeze că nu trebuie să asculte lucrurile negative pe care le spun unii atunci misiunea ei este completă. “Nu suport oamenii care încearcă să dărâme alte persoane. Dacă nu ai nimic frumos de spus, mai bine taci.”

„O cunosc de mult timp pe amanta soțului meu, Clementina. După ce i s-au aprins călcâiele rău după ea, cătălin a început să o întrețină, dar din ce bani? că salariul lui e mic, iar eu nu câștig cine știe ce. Ei, să vă spun ce a fost în stare să-mi facă omul cu care m-am căsătorit. Sufăr cumplit.” De necrezut unde și-a dus nevasta:

Sunt o femeie marcata nu numai de lipsuri materiale, ci si de suferinta sufleteasca pe care mi-o provoaca rautatea si infidelitatea sotului meu -pe nume Catalin Brisculescu.

Cu ceva timp in urma, a facut tot posibilul sa scape de mine fara sa fie nevoit a divorta. El nu doreste sa se desparta legal, ii convine statutul de onorabilitate pe care i-l da conditia lui de barbat insurat. E omul aparentelor si al disimularii. E cea mai fatarnica persoana pe care am cunoscut-o. Celor din jur incearca sa le induca impresia ca ne merge bine si ca are grija de mine.

Catalin Brisculescu a vrut sa ma inchida pentru vesnicie intr-un spital de nebuni, dar n-a putut sa ma tina acolo decat cateva luni. Reusise sa-i convinga pe toti cunoscutii nostri, ba chiar si pe medicii de la stabilimentul psihiatric (balamuc, mai pe romaneste), ca sunt grav bolnava cu capul si ca abominabilul meu comportament e periculos atat pentru mine (deoarece am tendinta sa-mi fac rau singura), cat si pentru cei din jur. Cu alte cuvinte: o nebuna periculoasa. In realitate, eu nu sufeream decat de niste usoare tulburari nervoase, dar Catalin a facut tot ce i-a stat in putinta – si ma intreb daca nu cumva a mituit medicii de la spital – ca sa mi se puna diagnosticul de schizofrenie.

La spitalul de psihiatrie am fost dusa cu forta, desi nu savarsisem nimic reprobabil. Personalul spitalul m-a tratat ingrozitor. Cand nu eram sedata si incercam sa reactionez, ma tineau legata de pat, ba, de cateva ori, m-au varat si in camasa de forta.

In acel spital, unde aproape toti sunt nebuni, de la bietii pacienti pana la directorul institutiei (si i-am inclus pe medici, pe asistenti si pe ingrijitori), starea mea psihica, dupa cum era de asteptat, s-a inrautatit, dar nu atat de radical incat sa fiu catalogata ca iresponsabila.

Pana la urma, conspiratia a reusit: mi s-a pus diagnosticul de schizofrenie, am fost trimisa in fata unei comisii medicale (alti nebuni, daca nu cumva corupti) si s-au parafat documentele pentru scoaterea mea din circulatie, adica pentru pensionarea pe caz de boala. Eram invatatoare…

Imi amintesc cu teroare lunile din spital si mai ales interogatoriile rauvoitoare la care ma supunea sistematic un anumit psihiatru. Omul era chitit sa ma scoata dilie.

— Doamna Brisculescu, e adevarat ca v-ati automutilat?

— Nu.

— Nu? si nici n-ati incercat sa va sinucideti, la o luna dupa ce v-ati crestat bratele cu cutitul?

— Nu.

— Nu? si nici n-ati incercat sa va sinucideti, la o luna dupa ce v-ati crestat bratele cu cutitul?

— Vezi dumneata crestaturi pe mainile mele?

Mi-am suflecat manecile pana la umeri.

— Doamna, presupun ca s-au vindecat.

— Halal medic… S-au vindecat miraculos… Fara nicio urma…

— Nu-i asa ca ati vrut sa va sinucideti?

— Daca voiam asta, nu mai stateam acum de vorba cu dumneata.

— Se pare ca, dupa esuarea suicidului, l-ati atacat pe sotul dumneavoastra cu un topor…

— Nu tinem topor in apartament. si nu l-am agresat niciodata pe sotul meu. De cand suntem casatoriti, nu i-am adresat nici macar o insulta. Spre deosebire de el…

— Aha! Il dezaprobati!

— Da, il dezaprob in multe privinte.

— Visati urat?

— Nu mai urat ca altii. Mi s-au povestit multe vise.

— Obisnuiti sa vorbiti singura?

— Nu, dar acum am senzatia ca vorbesc singura.

— Doamna Brisculescu, ce zi e astazi?

— Miercuri.

— Nu e vineri?

— Du-te naibii!

— Se pare ca iarasi nu va puteti controla…

— Cred ca asta urmariti, sa ma scoateti din sarite.

— Cativa vecini, cu care mi-a sugerat domnul Brisculescu sa vorbesc la telefon, confirma ca aveti un comportament violent.

— Mint, ca si cel care i-a montat.

— Nu v-am spus-o ca un repros, boala-i boala, nu va faceti griji, noi va putem ajuta…

— Cam banuiesc eu ce puneti la cale.

— stiti de ce va aflati aici?

— Nu sunt deloc sigura.

— Se pare ca ati speriat niste oameni. si ei cred ca aveti nevoie de ajutor.

In fine, m-au etichetat, m-au pensionat, iar acum sotul meu face tot posibilul sa ma tina inchisa in casa si sa ma dopeze, potrivit unor retete de la spital, cu medicamente care imi fac mai mult rau decat bine.

O cunosc de mult pe amanta lui, Clementina. Ma temeam de Clementina, ca rivala, inca de cand ea traia cu un politist. Relatia ei cu politistul parea pe duca, iar ea incepuse sa-i faca ochi dulci sotului meu. Mi-am dat seama repede si fara echivoc ca sotul meu raspundea cu insufletire avansurilor ei. Eram disperata, panicata, stiam ca sotul meu oricum nu ma iubeste si ca o alta femeie intrata in viata lui mi-ar agrava situatia.

O cunosc nu numai pe Clementina, ci si pe sora ei, Mariana.

Spre deosebire de Clementina, Mariana e o fata cumsecade; m-a prevenit din timp in legatura cu intentia Clementinei de a-l acapara pe Catalin, dar ce puteam sa fac? Iar acum, cand sotul meu si Clementina au devenit amanti, Mariana imi spune, confidential, tot ce reuseste sa afle de la sora ei.

Vai, cat mi-a tremurat inima pana la acest deznodamant de care nu m-a ferit Cel de Sus… stiam ca, la un moment dat, Clementina va purcede sa aleaga intre concubinul ei politist, pe care il considera expirat, si sotul meu, care ar fi pupat-o si-n fund. Aveam o singura imagine in fata ochilor: Clementina la o bifurcatie de drumuri, Catalin fiind drumul pe care avea s-o apuce.

Dupa ce si-a facut rost de amanta, sotul meu – potrivit spuselor Marianei – a inceput s-o intretina pe Clementina din biata mea pensie medicala, caci salariul lui se duce (in mica masura) pe cheltuielile casei noastre si (in mare masura) pe bautura si pe jocuri de noroc. Catalin a aranjat cu postasii sa-i inmaneze lui, luna de luna, pensia mea, sub motivul ca eu… sunt nebuna.

Stau mai tot timpul in casa si ma zbat in cele mai penibile lipsuri, abia daca am ce manca, iar imbracaminte nu mai pot sa-mi cumpar.

Cand spun ca sotul meu o intretine pe Clementina, nu ma refer la traiul atotcuprinzator, de zi cu zi, al Clementinei, nici nu i-ar ajunge lui Catalin banii pentru asa ceva si nici ea nu e amarasteanca, are serviciu; eu ma refer la „atentiile” cu care o pompeaza sotul meu. Adica ii cumpara cosmetice, dulciuri, uneori articole de imbracaminte, tigari si bauturi alcoolice – caci si ea trage la masea. Am judecat aceste cheltuieli -pe unitati de timp – si am ajuns la concluzia ca toata pensia provenita din „schizofrenia” mea este risipita cu Clementina.

Aveam treizeci si opt de ani cand m-au pensionat cu de-a sila si o vechime in munca de douazeci de ani, caci munceam de la optsprezece ani. Mi-au dat o pensie de cinci sute de lei. Pana si bruma asta de venit mie mi-ar fi ajuns ca sa subzist in casa sotului meu, fiindca sunt o femeie modesta, ma multumesc cu foarte putin. Insa nu pot beneficia nici de prapaditii astia de bani, beneficiaza Clementina, eu traiesc din resturile de la masa sotului meu. Daca exista intr-adevar o justitie divina, aceasta ii va pedepsi pe cei doi amanti care sunt in stare sa treaca, la o adica, peste cadavrul unei femei oropsite.

V-am scris aceste randuri cu lacrimi in ochi… Am inca demnitate si nu mi-as fi deplans in acest fel soarta daca n-as fi tinut cu tot dinadinsul sa afle toti cat de ticalos este Catalin Brisculescu, toti cei care il cunosc.

Au găsit pe stradă un frigider pe care scria „Nu deschideți!” dar l-au deschis și au regretat amarnic că nu au ascultat avertismentul. Uite ce au găsit înăuntru

Au găsit pe stradă un frigider pe care scria „Nu deschideți!” dar l-au deschis și au regretat amarnic că nu au ascultat avertismentul. Uite ce au găsit înăuntru

Clipul de mai jos a fost vizualizat pe Youtube de peste 1.500.000 de ori.

În imagini veți putea vedea un grup de tineri care, în timp ce se plimbau pe stradă au găsit un frigider abandonat. Ceea ce le-a trezit curiozitatea era faptul că pe el scria ,,Nu deschideți”.

Ei s-au înarmat cu măști de protecție și cu o șurubelniță electrică și s-au pus pe treabă, desfăcând în final aparatul. Au regretat, însă, imediat decizia.

Iată imaginile:

Citeste si: Vei citi cu lacrimi în ochi! Au găsit un tanc îngropat în pădure. Când l-au deschis au rămas fără cuvinte. Privește ce era în el!

La un sfert de secol de la sfârșitul războiului, într-o pădure deasă din Rusia a fost găsit un tanc îngropat în pământ, cu numărul tactic 12.

Trapele erau închise, bordul era găurit. Când mașina a fost deschisă, pe locul șoferului-mecanic au fost descoperite rămășițele unui sublocotenent-tanchist.

El avea un revolver cu un singur glonț și un dosar, în care se aflau o hartă, poza iubitei sale și niște scrisori netrimise, scrie perfectmedia.tv.

Iată ce spunea una dintre scrisori:

„Salut, Varvara mea! Nu, nu ne vom întâlni. Ieri la prânz am bombardat încă o coloană nemțească. Un proiectil de-a fasciștilor a spart armura laterală a tancului nostru și a explodat înăuntru.

În timp ce conduceam tancul spre pădure, Vasile a murit. Rana mea este severă… L-am înmormântat pe Vasile într-o pădurice de mesteceni.

Era un loc plin de lumină. Vasile a murit fără să reușească să-mi spună măcar un cuvânt, fără să-i transmită ceva frumoasei lui Zoya și blonduței Măriuța, care seamănă cu o păpădie pufoasă.

Astfel din trei tanchiști a rămas doar unul. Am intrat în pădure pe înserate. Tovarășii noștri vor alunga dușmanul, care nu trebuie să umble pe câmpiile și prin pădurile noastre.

Niciodată nu mi-aș fi trăit viața astfel, dacă nu erai tu, Varvara.

Tu m-ai ajutat întotdeauna: la Halhân Gol și aici. Probabil, cel ce iubește este mai blând cu oamenii. Îți mulțumesc, draga mea!

Omul îmbătrânește, iar cerul este veșnic tânăr ca ochii tăi, pe care i-aș privi și admira întruna.

Ei niciodată nu vor îmbătrâni, nu se vor decolora. Va trece timpul, oamenii își vor vindeca rănile și vor construi orașe noi, vor crește livezi și grădini noi. Va începe o altă viață, vor fi cântate alte melodii. Dar niciodată să nu uitați cântecul despre noi, despre cei trei tanchiști.

Vor crește copiii tăi. Tu iarăși vei iubi. Iar eu sunt fericit că părăsesc această lume, având în suflet marea dragoste pentru tine. Al tău Ivan Kolosov”. Sursa: varulsandel.ro

Monica e gravida din nou dupa ce a pierdut 2 sarcini. Si totul din cauza acestui barbat. Ce ii facea ca sa o ingrase… e ingrozitor! Si mai spune ca o iubeste…

Monica e gravida din nou dupa ce a pierdut 2 sarcini. Si totul din cauza acestui barbat. Ce ii facea ca sa o ingrase… e ingrozitor! Si mai spune ca o iubeste…

Are 27 de ani, cantareste 315 kilograme si are un singur vis: sa devina cea mai grasa femeie din lume.
Iubitul ei o ajuta sa isi atinga telul, hranind-o cu palnia.

Monica Riley in varsta de 27 de ani este un model obez din Texas, SUA pe care oamenii o platesc sa manance cantitati exagerate de mancare cu scopul de a mai pune pe ea inca 135 de kilograme pentru a deveni cea mai grasa femeie din lume si sa fie complet imobilizata la pat.

„Cand voi cantari 450 de kilograme si voi fi complet imobilizata ma voi simti ca o regina” declara femeia care este model pe un site cu femei supraponderale destinat adultilor. Ea este ajutata sa isi indeplineasca aceasta obsesie morbida de catre iubitul ei Sid in varsta de 25 de ani care gateste zilnic cantitati enorme de mancare pentru Monica si ii prepara shakeuri hipercalorice pe care i le toarna pe gat cu ajutorul unei palnii.

Cei doi abia asteapta ca Monica sa se ingrase intr-atat incat sa nu se mai poate miste deloc. Ei vor sa cumpere un pat supradimensionat cu o toaleta incorporata in el pe care Sid sa o curete in fiecare zi.

Dupa mesele copioase, tanara are nevoie de ajutor pentru a se deplasa de la canapea in dormitor, iar Sid trebuie sa o rostogoleasca in pat de pe o parte pe cealalta, pentru ca burta imensa a femeii a carei circumferinta a ajuns la 2 metri si 31 de cm o impiedica sa se mai miste.”Sa ajung imobilizata la pat si Sid sa aiba grija de mine este o fantezie sexuala a amandurora si abia asteptam sa se intample asta”.

Cei doi s-au cunoscut pe internet si sunt impreuna de 4 luni, timp in care Monica a luat in greutate 25 de kilograme, Sid avand grija ca iubita lui sa consume 8000 de calorii pe zi.”Cu cat ma ingras mai mult, cu atat ma simt mai sexy. Iubesc burta mea moale, iar faptul ca ma indop cu mancare chiar ma excita” mai spune femeia supraponderala.

„Sid adora sa gateasca pentru mine, ma hraneste la ore fixe si niciodata nu trebuie sa ma ridic sa fac ceva”.

Mama femeii, Terri este foarte ingrijorata de stilul de viata pe care il are fiica sa, dar nu a reusit pana acum sa o faca sa inteleaga ca dorinta ei o va duce la moarte. Monica are deja 20.000 de fani pe internet care adora sa priveasca cum ea este hranita de iubitul ei cu palnia, scrie Daily Mail.

Asa cum era de asteptat, excesul de grasime i-a provocat Monicai probleme de sanatate, astfel ca ea a pierdut doua sarcini. Cand a aflat ca este insarcinata a treia oara, femeia de 28 de ani a decis sa manance mai sanatos. Spera ca astfel va slabi si va putea sa duca sarcina la termen. Din pacate, dupa ani de excese alimentare, nu se stie daca va reusi sa aiba o sarcina normala.

Majoritatea vin cu minciuni de genul ca s-a trait prost in perioada 1965 – 1989. Uite aici adevarul!

MINCIUNĂ GROSOLANĂ : În anii 70 erau în magazine, 10 -20 de feluri de salam, de brânza și de carne…Portocalele, Bananele, Merele, Perele, Cireșele (când era sezonul) și orice fel de alte fructe românești se găseau din abundență …

Mâncam 3-4 mere ori de câte ori veneam de la școală după ce mâncam de-amiază. Era un fel de felul III.
Penuria a început DUPĂ anii 80.

In anii 70, bananele, portocalele dar si fructele românești erau peste tot. Tot ce scriu alții, cum că nu era așa, e o minciuna grosolană.

Iată o astfel de minciună: „Primele mele triste amintiri din „iepoca” comunistă sunt de la câțiva anișori, 6-7, în anii ’70, când așteptam cu stoicism să se coacă pe șifonier puținele banane pe care le puteau găsi părinții mei la Alimentara și care mai întotdeauna erau verzi, necoapte”

Nici vorbă de așa ceva în anii ’70. Puteai cumpăra banane, portocale, grapefruit-uri sau lămâi câte vroiai. E o minciună că erau „verzi”…Cele verzi au apărut mult după anii ’80, ca mai apoi să dispară de tot…Ne făceam în mod curent acasă suc de lămâie, storcând cu mâna lămâile naturale, punând apă și două lingurițe de zahăr. Sucul era minunat. Și aveam și un pahar înalt și perfect cilindric. Când vroiam să fie sucul și mai bun storceam două lămâi. Mai ales după ce fugeam câteva ore prin praf, la fotbal, era minunat.

Între anii ’70-’80, cu 4-6 lei iți luai 100-200 de grame de salam sau parizer – și alea de atunci, nu erau deloc mizeriile de azi cu e-uri , mațe și zgârciuri tocate….Pe clasa 2-a – 3-a, mergeam în pauza mare la magazin și ne luam corn cu salam cu doar câțiva lei…Îmi lăsa mama mărunțis sa-mi iau ceva de mâncare.

Am fost în tabără cu școala sau cu liceul, aproape în fiecare an, începând din clasa IV-a …O tabără costa intre 300 si 500 lei 10-12 zile.
Întreținerea la bloc (3 camere) era de 50 lei vara și în jur de 100-120 lei iarna…salariul minim era de 1800 de lei apoi s-a făcut 2000 de lei…Salariul mediu era de 2500 de lei…NET: impozitul pe salariu și orice altă taxă au fost scoase.

Venea stomatologul la școala și îi consulta pe copii și ii programa pe copii la cabinetul dentar.
La gravide mergea medicul acasă sa le vadă și înainte și după ce nășteau.
Te lua poliția de pe stradă dacă nu munceai…și-ți dădea un loc de muncă. Te urmăreau mai apoi să vadă dacă te duci la servici. Nu exista șomaj.

Foarte, foarte mulți oameni primeau case de la stat (apartamente) pentru care plăteau chirii MODICE – chiria era de aprox. 50 de lei pe luna.
Un bilet de autobuz era in anii ’70 – 50 de bani , în anii ’80 a ajuns 1 leu, în 1989 a ajuns 1.20 lei

Sunt antibolșevic ca opțiune politică, dar NU CU MINCIUNI se scrie istoria….Da, a fost frig în ultimii ani și magazinele au fost goale. În ele se mai găseau doar macaroane și conserve de pește…Dar nu a fost tot timpul așa.

Îmi amintesc când în anii 1987-1989, în plină penurie de alimente, îmi cumpăram conserve de pește amintindu-mi de cornul minunat și de salamul gustos ce-l mâncam cândva. Sincer nu era rău nici peștele: atât cel marinat cât și cel în ulei erau foarte bune. Dar nu puteai mânca doar pește.
Curtea școlii era permanent deschisă inclusiv în vacanțe.

E o crimă că astăzi curțile şcolilor şi sălile de sport stau închise, cu lacătul pe ele, în timp ce copiii n-au unde se juca. Asta o decid azi oameni, care nu s-au jucat niciodată, în curtea şcolii sau între blocuri, când au fost mici.
În curtea şcolii se juca fotbal de dimineața până seara (mai puțin dacă aveau unii ore de sport și nu făceau sport în sală)…

Mergeam vara și dădeam cu mingea și racheta de tenis la peretele școlii, undeva în zona unde nu erau geamuri…Nu mi-a zis nimeni niciodată nimic…La ștrand un bilet pentru o zi întreagă era pentru un copil 3 lei apoi către 1989 s-a făcut 5 lei…Cu toate astea, recunosc că mai și săream gardul împreună cu alți copii.

Nu de puține ori se spărgea la școală, din greșeală, câte-un geam de la o minge de tenis sau de fotbal și nu era nici un scandal : se-nlocuia geamul și gata. Bicicletele erau peste tot: copiii aveau Pionier, Pegas sau Tohan. Patinoarele la fel: cânta muzică uneori, și-ți dădeau ceai cald.

Cu siguranță am avut o copilărie foarte fericita și n-am văzut în jurul meu copii care sa nu aibe una la fel…Și am crescut într-un cartier obișnuit într-un oraș prăfuit de provincie.

Vorbesc ca unul care am trăit vremurile alea ca și copil…
Nu poate veni un MINCINOS sa spună ca de-abia puteai cumpăra câteva banane verzi în anii 70

În 1989, profesorii aveau salarii între 2200 și 3500 de lei (mama era profesoară) după vechime și gradele pe care și le puteau lua.
Inginerii erau cu ceva mai bine plătiți ca profesorii cu aceeași vechime în muncă.

Un debutant începea întotdeauna cu salariul minim (1800 și mai apoi 2000 de lei). Dar după câteva luni era trecut pe primul nivel de salarizare din specializarea lui.

La televizor se transmiteau în anii 70 aproape toate competițiile sportive TENIS, FOTBAL, RUGBY, ATLETISM, OLIMPIADE etc…erau filme americane și englezești câte vrei: seriale, foiletoane, cinematecă etc.. ..programul începea la 10-11 dimineața și mergea pana la 24 sau la 1 noapte…reducerea programului s-a petrecut treptat după anii ’80.

Meciurile lui Ilie Năstase de la Turneul Campionilor erau transmise în direct noaptea la 1, 2, 3 dimineața. Ca și notele de 1.00 (nu era loc pe afișaj) ale Nadiei Comăneci, de la Olimpiada de la Montreal. Când juca Dobrin, doar un simplu meci în campionat, străzile se goleau și mergeam să-l vedem. Ce să mai spun de Craiova lui Balaci sau de Steaua?

Siguranța, noaptea pe străzi, era maximă …te-ntâlneai cu un milițian, dacă nu la prima străduță, atunci la a doua…Cinematografele, ștrandurile, terasele, cofetăriile toate avea prețuri modice: o prăjitură costa 2.50 – 3 lei. Erau și cu 1.50 dar și mai bune și mai mari cu 4-5 lei. Savarinele îmi plăceau cel mai mult și nu erau scumpe. Și Doboșurile erau bune sau Indienele.
Despre ce vorbim? Țara DUDUIA de noi CONSTRUCTII..erau MACARALE peste tot …

Noi cartiere de locuințe se ridicau peste noapte în fiecare oras….Mi-amintesc cum ne jucam câteodată seara, urcând fugind scările de beton nefinisat, prin blocurile aflate în construcție.

Trenurile pe distanțe lungi ajungea cu 2-3-4 ore mai repede ca azi…
Cu un salar MEDIU iti putea face lejer un concediu de 10-12 zile la mare
E adevărat: la orele de vârf autobuzele erau aglomerate.

Cărțile din Biblioteca pentru Toți erau 5 lei bucata. S-a tipărit atunci aproape toată Literatura Națională și Universală. Plus cărți de filozofie, de istorie sau de critică. Când luau salariul, tata și mama veneau fiecare cu sacoșa cu cărți acasă, așa cum veneau cu roșii și ardei.

Și erau cărți una și una. Mai târziu, cărțile din Biblioteca pentru Toți au devenit 10-12 lei. Dar nici așa nu erau scumpe. Cea mai bună revistă era Secolul XX. Mi-o amintesc și acum, că o cumpăra mama și mai citeam și eu din ea. Era groasă cât o carte, cu articole tot unul și unul. Așa o revistă nu mai avem azi.

Ne duceau cu școala, la Cinematograf și la Teatru. Excursiile cu școala erau cel puțin una pe trimestru. Pe stadioane copiii aveau intrarea liberă. La noi în oraș, echipa juca în Divizia C și câteodată, mai intra și-n B. Dar eram cu toții mândri de ea.A NU SE CONFUNDA ANII 70-80 CU CRIMELE BOLSEVICE DIN ANII 50….CARE AU FOST DE GROAZĂ. Ce mi-au povestit părinții și bunicii mei întrece orice închipuire.

Laptele (despre care unii mint în alte articole „că plângeau după el”), ți-l lăsau cei de la fabrică, în fiecare dimineață direct în scara BLOCULUI…
Puneai sticla goală în niște lădițe și găseai dimineața, O ALTĂ STICLĂ PLINĂ. Prețul în anii ’70-’80 – 2.20 lei litrul apoi s-a făcut prin anii ’80 – 3 lei…apoi a fost 3.30

Banii îi lăsai într-o cutie de carton (nu-i fura NIMENI cum nu fura nici laptele din lădițe), sau suna cel cu laptele o dată pe săptămână la ușă…
După anii ’80, chestia asta a dispărut…

Dimineața mă trezea câteodată, zgomotul celor care veneau cu lăzile cu lapte la fiecare bloc. Ajungeau la noi la bloc să ia sticlele goale și să le pună pe cele pline cu lapte între ora 6:00 și 6:30.

Admiterea la liceu și la facultate au fost printre cele mai corecte și mai bine organizate concursuri la care am participat. La fel erau și Olimpiadele școlare. Nu conta statutul social al celor care dădeau examen.
Și, atenție: eu am crescut într-un oraș de provincie din ARDEAL, nu în BUCUREȘTI și nici în vreo capitală de județ…Dar era LA FEL peste tot.
Ceea ce vă povestesc eu AM TRĂIT. Ce vă povestesc SUNT FAPTE nu e apologie, nu e propagandă …sunt fapte.

AM POVESTIT exact ce am trăit. …Nu contează ce regim a fost sau ce regim ar fi fost : Aș fi spus exact ce am trăit indiferent de regim. Cine vă spune că n-a fost așa VĂ MINTE.

Desigur o poveste separată ar trebui scrisă despre magazinele ajunse aproape goale după anii 1985…
Dacă în 1973 ar fi fost O PENURIE MASIVĂ de Portocale în România cum vă mint unii, credeți că ar fi apărut în 1973 cântecul O PORTOCALĂ ? Ca să trezească ura și indignarea oamenilor?

Interpret Anda Calugareanu, muzica Marius Țeicu, versuri Ovidiu Dumitru. Melodia a fost compusă in 1973, şi dată în premieră la TVR, realizator Alexandru Bocăneț. Melodia s-a bucurat de mare succes in spectacolele live, cu două si trei bis-uri la fiecare spectacol. SURSA: FLUIERUL.RO

Ţi-o mai aminteşti pe Nadia, femeia numită „Vrăjitoarea” de la „Frumuseţe pe muchie de cuţit”? Cum arată la şapte ani de la terminarea emisiunii: Ce schimbare!

Nadia Dănciulescu, femeia numită ”Vrăjitoarea”, a participat la emisiunea ”Frumuseţe pe muchie de cuţit” în urmă cu şapte ani. De atunci, femeia s-a transformat complet.

Atunci când a ajuns la emisiunea „Frumuseţe pe muchie de cuţit” în 2010, femeia nu avea dinţi, avea urechile clăpăuge, nasul mare şi strâmb, piele urâtă, pleoape căzute.

Femeia era poreclită „vrăjitoarea” şi spunea că îi este ruşine să ducă copilul la grădiniţă sau să-l scoată în parc. Se temea că fetiţei sale să nu-i fie ruşine cu ea.

După emisiune a primit şansa la o viaţă nouă şi a avut parte de o transformare care avea să o păstreze şi în prezent. La şapte ani de la terminarea emisiunii, Nadia zâmbeşte în continuare şi are de ce. Chiar dacă amintirile sunt dureroase, Nadia duce acum o viaţă frumoasă, alături de soţul şi cei doi copii ai săi.

”Mi-am amintit de acele clipe grele. Ei nu pierdeau ocazia să mă jignească. E un sentiment ciudat sa-mi amintesc. Am devenit o femeie schimbată şi fizic şi mental. Soţul meu m-a iubit aşa cum am fost eu. El îmi spunea că nu trebuie să mă intereseze ce spunea lumea, deoarece el mă iubeşte aşa. Îmi era teamă că o să mă părăsească. Acum nu mai simt că îmbătrânesc”, a declarat Nadia.

„Sunt mandra de cum arat, sunt mandra ca pot sa ies in lume fara sa fiu criticata. Mi-am schimbat stilul de viata, mi-am ales o meserie care imi place, am ales sa fiu coafeza si imi place enorm sa fac alte femei frumoase, asa cum sunt eu. Ma bucur pentru fetita mea, pentru ca pot sa o scot afara.

Totul s-a schimbat in felul meu de a fi, ies in lume fara stres ca nu e nimic ok, ies cu fruntea sus si, mai mult de atat, a aparut al doilea copil, ceea ce ma bucura enorm. Vreau sa ma angajez din nou cand acesta va creste mai mare, sa fac si alte femei frumoase.”, a povestit ea in cadrul unei emisiuni TV.

Alexandra: „Eram în fața ofițerului de la starea civilă. Partenerul meu tocmai ce spusese un „da” hotărât, eu n-am mai apucat… Un telefon suna foarte tare. Culmea, era chiar mobilul meu. Am cerut scuze invitaților, era un telefon important…” Persoana care a sunat-o a dat totul peste cap, de necrezut ce-a urmat:

Alexandra: „Eram în fața ofițerului de la starea civilă. Partenerul meu tocmai ce spusese un „da” hotărât, eu n-am mai apucat… Un telefon suna foarte tare. Culmea, era chiar mobilul meu. Am cerut scuze invitaților, era un telefon important…” Persoana care a sunat-o a dat totul peste cap, de necrezut ce-a urmat:

Toate ar fi mers înainte dacă nu mi-as fi lăsat celularul deschis. Așa însă… toate s-au dat peste cap. și dacă ar fi fost simplu! Dar eram în fata ofițerului de la starea civilă. Partenerul meu tocmai ce spusese un „DA” hotărât, eu n-am mai apucat… în acel an!

— Cetățeană… Alexandra, de bună-voie…

Vocea celui care oficia cununia mea și-a lui Cristian a fost curmată brusc de sunetul strident al telefonului. Toată lumea a început să se caute prin buzu-nare, poșete, mă rog, fiecare ce avea.

Eu priveam degajată în jur, fiind convinsă că-mi închisesem mobilul. Cristian m-a tras de mână:

— Dragă, e telefonul tău!

— Al meu? Dar îl oprisem…

— Poate ai vrut… Nu știi că exact atunci a venit mama și te-a întrebat nu știu ce? Probabil că te-ai luat cu altceva și ai uitat de telefon. Ce faci, nu mai răspunzi?

Am dat din cap și am extras aparatul din geantă. Pe ecran nu-mi apărea numărul apelantului. „O fi vreo glumă proastă. Mai bine îl închid.” și totuși, ceva m-a împins de la spate să răspund. Am început să tremur cum am auzit vocea de la capătul celălalt.

— Îmi cer scuze, dar e un telefon foarte important! am spus, întorcându-mă spre invitați.

M-am retras într-un colț al sălii și am continuat să ascult. Până atunci nu apucasem să scot o vorbă, atât de șocată fusesem când l-am auzit pe Marius. Mi-am revenit.

— Alexandra, te rog să mă ierți că te sun atât de târziu! Ne putem întâlni să stăm de vorbă? Este foarte important pentru mine!

— Și pentru mine a fost… Mi-a trebuit destul timp să mă refac… Acum ce mai vrei? Nu-ți ajunge ce mi-ai făcut?

— Știu că am fost un prost! Dar te-am iubit. și te iubesc și mai mult. Abia când n-am mai fost împreună, am realizat ce pierdusem.

— Asta e treaba ta! am ripostat eu mai dur decât simțeam.

Abia mă abțineam, știam că nu pot să-mi mai controlez mult timp vocea. Tremurul era din ce în ce mai evident. întorsesem capul spre Cristian și cei care veniseră să asiste la cununie. Deveniseră nerăbdători. Viitorul meu soț îmi făcea semne disperate să termin mai repede discuția.

— Ce spuneai? Nu eram atentă…

— Știu că am greșit, dar o să încerc să mă schimb dacă mă accepți din nou. Te rog, mai dă-mi o șansă!

— Știi unde sunt chiar în acest moment?

— Nu. De unde să știu?

— Mă mărit! și dacă întârziai încă un minut…

— Nuu!

— Ce „nu”?

— Nu! Te rog, nu te mărita! Mai așteaptă! Gândește-te bine!

— Să mă gândesc? și, mă rog, pentru ce motiv aș renunța la un bărbat care mă iubește și care mă vrea alături? am spus și am închis telefonul.

Cristian se apropia.

— Ce s-a întâmplat? E grav? Văd că te-ai schimbat la față! ți-e rău?

Am tăcut preț de câteva clipe. Aveam însă nevoie de mult mai mult timp. Nu puteam gândi atât de repede. în fond, era vorba de viitorul meu, de viața mea. Ce să fac? Cum? Eram într-o mare dilemă. ÎI priveam pe Cristian și gândurile mi se învălmășeau în minte. Doamne, cum să fac să fie bine? Simțeam că nu mai am aer. Mă sufocam…

— Alexandra, ți-ai revenit, în sfârșit! Cum te mai simți?

Am privit în jur. Tot felul de chipuri erau aplecate asupra mea.

— Ce s-a întâmplat? Ce-i cu mine? Unde sunt?

— Liniștește-te! Sunt lângă tine! a spus Cristian, încet. Cred că emoțiile sunt de vină. și canicula… S-au adunat prea multe într-o singură zi… Ai leșinat.

— Vai de mine, ți-am stricat ziua!

— Dar nu mi-ai stricat nicio zi. Oricum, a intrat altă pereche să se cunune. Ce facem, te simți în stare să continuăm?

Acela a fost momentul în care m-am decis. Aveam ocazia să trag de timp și nu vedeam de ce nu aș fi făcut-o.

— Mă simt foarte slăbită. îmi tremură picioarele. Eu știu ce să zic? Dacă nu ar fi fost atâția oameni… și dacă nu ar fi fost toate pregătirile astea…

— Fii serioasă! Sănătatea ta e mai importantă decât orice. știi ce facem? îi trimitem la restaurant, să petreacă, iar noi mergem întâi pe acasă. După ce te odihnești puțin, mergem și noi la petrecere. Dacă tot au venit oamenii să se distreze, să-i lăsăm să se simtă bine.

— Mai bine așa…

— Cu condiția să mă iei totuși de bărbat!

— Când ne-or mai programa ăștia… Dar venim numai noi și martorii, nu?

— Mai vedem până atunci…

Abia acasă și-a amintit de telefonul pe care-l primisem în timpul oficierii căsătoriei.

— Cine te-a sunat la cununie? L-am privit lung și am rostit:

— Marius.

S-a dus și a scos o sticlă cu băutură din barul improvizat în bibliotecă.

— Cred că am nevoie de întăritor. Ce mai voia Marius de la tine?

— Nu știu exact. Cum, de altfel, nu știu de unde a avut numărul de telefon. Dar ce contează? Aparține trecutului…

— Da? Așa să fie? Nu cumva leșinul tău are legătură cu chestia asta? Poate că te-ai răzgândit în ceea ce mă privește…

Fără să-și dea seama, ridicase glasul. și vocea îi răgușise brusc. Nu mă răzgândisem, doar îmi acordam puțin timp. Trebuia să văd limpede cum stau lucrurile. De fapt, nu știam prea bine ce voia Marius, dar bănuiam. Probabil că mult discutatul său divorț avusese loc, în sfârșit. Probabil că voia să reînnoade legătura. în fond, relația cu mine fusese foarte comodă pentru el. Eu îl veneram și el se lăsa venerat. Vreo trei ani mă dusese cu vorba. La început, negase că ar fi fost însurat. Pe urmă, cu ajutorul unor prieteni binevoitori, am aflat adevărul.

Șocul fusese mare, dar și dragostea pe care i-o purtam era enormă. L-am iertat și am acceptat ceea ce nici nu visasem vreodată: postura de amantă. Eram tot ceea ce urâsem vreodată, dar pe atunci nu-mi păsa. Chiar dacă uita să mă sune, chiar dacă așteptam ore în șir și nu mai apărea, chiar dacă mă și lovise de câteva ori, nu conta. îl iubeam! Doamne, cât de naivă putusem să fiu! și acum, ce naiba voiam? Cristian mă iubea și-mi acorda toată încrederea lui, iar eu… ce făceam?

— Alexandra, ești absentă… înseamnă că am avut dreptate! E clar, am fost doar un papagal! Te-am iubit și aș fi făcut orice pentru tine! A fost suficient un singur telefon de la acel domn pentru ca tu să calci în picioare tot ce a fost între noi doi. Chiar atât de puțin am însemnat? Ai jucat tot timpul teatru? Fir-ar să fie, e vorba de viitorul meu, al tău, dacă nu al nostru împreună! Vorbește, răspunde-mi!

Ce-i puteam răspunde? îl iubeam. Dar îl iubeam și pe Marius. Pe fiecare în alt fel. Marius reprezenta pasiunea, clipa de nebunie. Cristian era liniștea care-mi trebuia. Era stâlpul de susținere. Dar care era nevoia mea mai mare? Lângă Marius trăiam cu intensitate fiecare clipă. Parcă era o flacără ce mă mistuia. Lângă Cristian trăiam ca într-un basm. Parcă era oaza mea de liniște.

Aveam nevoie de amândoi. Cristian mă zgâlțâia, încercând să mă facă atentă la vorbele lui. Nu mă puteam concentra. Eram mult prea preocupată de mine, de frământările interioare, ca să mai fac față și altora.

— Știi ce? Hai s-o lăsăm baltă! Acum mă culc, vorbim mâine, când vom fi mai liniștiți!

El s-a culcat, dar eu am rămas în fotoliu, gândindu-mă toată noaptea. Când s-a trezit, i-am spus:

— Nu te-am luat de fraier, Cristian. Chiar te iubesc. Dar îmi dau seama că am nevoie de puțin timp să mă lămuresc. Prefer să fac asta acum decât să fac un pas greșit. Nu, nu e vorba de tine! La mine mă refeream. Ce ai vrea? Să ne căsătorim și pe urmă să constatăm că a fost o greșeală?

— Cât timp vrei? Spune-mi o dată!

— Nu-ți pot da. Cel puțin, nu în acest moment. Să lăsăm timpul să decidă…

M-am mutat înapoi în garsoniera mea. Mă simțeam atât de stingheră în cuibul meu! Lipsea ceva și știam și ce. Dar nu voiam încă să recunosc. După un timp, l-am căutat pe Marius. Ne-am dat întâlnire, să văd ce voia de la mine. Primul lucru pe care l-am remarcat la el a fost verigheta. Era tot pe deget. Buun! Așa carevasăzică…

— Care e scopul întâlnirii noastre? Mureai să mă vezi! Uită-te bine și spune ce doreai! Ce ardea așa tare?

— E prea târziu acum. Nu mai e de actualitate!

— Văd că ești însurat! încă! Nu spuneai că divorțezi? Sau făcea parte dintr-un scenariu?

Și-a privit inelarul, oarecum surprins.

— A, domnul a uitat să-și scoată verigheta! am continuat, ironic. Nu-i prea bine, vezi că ai început să îmbătrânești! Cum mai poți fraieri puștoaicele?

— Da, bine… Am uitat. și ce-i cu asta? Voiam să-ți spun cât de dor mi-era de tine și tu… mă iei cu chestii de-astea! a făcut el pe ofensatul.

Îl studiam cu atenție. Se schimbase mult de când nu-l mai văzusem. Slăbise, și asta nu-l avantaja. Oare ce mă atrăsese la el? Da, trecuse ceva timp de când nu ne mai văzuserăm, dar credeam că întâlnirea noastră va decurge altfel. Unde era focul care mă mistuia de cum îl vedeam? Unde era pasiunea dintre noi? Era ciudat că nu simțeam nimic. Nici ură, nici dragoste, nimic. și asta mă speria.

— Sanda mea dragă, arăți foarte bine!

— Îmi priește. și nu-mi mai spune „Sanda mea dragă”. Nu-mi place!

— Dar îți plăcea…

— Asta a fost demult, într-o altă viață, când mă lăsam prostită de vraja ta!

Am stat de vorbă ceva timp și am constatat că nu mai aveam multe în comun. îmi dădeam seama că dragostea lui Cristian mă vindecase de Marius. Păcat că trebuia să-mi dau seama în asemenea condiții.

— Nu mergem la garsoniera ta? m-a întrebat în momentul în care voiam să ne despărțim.

— Ai uitat că m-am măritat? am profitat eu de faptul că nu aflase încă ce se întâmplase la cununia mea.

— Ce-are una cu alta? Doar nu mergem la bărbatul tău acasă! Ba aș spune că e chiar mai plăcut așa. Gustul adulterului e mult mai dulce.

Marius al meu nu se schimbase. Ba aveam senzația că se credea chiar Don Juan, bărbatul căruia nu-i rezistă nicio femeie.

— Băiete, i-am spus, cât se poate de rece, după câteva clipe. Am făcut cea mai mare descoperire! Ești un bou! Păcat că nu mi-a deschis nimeni ochii mai înainte… Mă bucur așa de mult că am reușit s-o termin cu tine!

— Crezi că poți trăi fără mine? a rânjit el. Cum m-ai căutat acum, o vei mai face. și atunci, eu voi pune condițiile, o să vezi!

I-am râs în nas. Am plecat și nu l-am mai căutat. Nu mă mai interesa soarta lui. Aveam ceva mult mai important de rezolvat. Mi-au trebuit câteva luni să reînnod ce stricasem ca proasta într-o clipă de nebunie.

Cristian m-a iertat repede, dar nu a uitat. și lucrul ăsta era parcă mai important. Dar am reușit în cele din urmă. Dragostea noastră s-a purificat prin încercarea la care am fost supusă, la care am fost supuși amândoi. și, la aproape un an, eu am fost cea care l-a cerut în căsătorie pe Cristian.

— De când așteptam asta! De data asta, ești sigură-sigură ce vrei?

— Da, sunt sigură! Vreau să îmbătrânim împreună!

— Asta o spui acum, dar peste cincizeci de ani?

— Dacă-i mai apucăm…

— Deci, mergem până la capăt?

— Până la capăt!

Așteptam să intrăm în sală. Cristian s-a uitat la mine și a zâmbit.

— Ce-i? M-am murdărit pe față?

— Nu… Mă gândeam că poate îți lași iar telefonul deschis! Cine știe cine mai poate apărea de data asta! și iar mai amânăm un an…

Am râs. Nu avea ce să se mai întâmple. Trecutul meu era adânc îngropat și nu vedeam motivul pentru care ar mai fi înviat… Trecuse exact un an. De fapt, chiar am dorit să fie aceeași dată. Să-mi amintesc mereu încercarea prin care trecusem.

Am intrat și am dat peste același ofițer al stării civile. S-a uitat lung la noi:

— De data asta, sunteți hotărâți?

— Sigur!

— Atunci, putem începe!

Când mi-a venit rândul, nu am șovăit. Am răspuns hotărâtă: „DA”. Am răspuns așa cum trebuia să o fac cu un an în urmă. Acum sunt sigură de mine, de sentimentele mele. Niciodată nu am fost mai convinsă de ceva. Dragostea pentru Cristian este o dragoste matură, care sunt sigură că va dura o veșnicie.

Cu Marius nu aș fi avut nicio șansă. Pentru el nu am însemnat nimic. Trebuia să se simtă adulat, și eu asta îi oferisem. Dar gata cu gândurile astea! Evenimentul prin care treceam era prea important ca să mă gândesc la alte prostii. De fapt, era unic. în câteva minute, s-a terminat totul. Sau, poate, abia a început…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Articol preluat integral de pe Libertatea.ro

Are 17 ani si e mama a sapte copii! Prima data a ramas gravida la 14 ani, dar tatal copilului a parasit-o. Si-a gasit destul de repede alt iubit si a urmat a doua sarcina… Ce s-a intamplat apoi e incredibil:

Are 17 ani si e mama a sapte copii! Prima data a ramas gravida la 14 ani, dar tatal copilului a parasit-o. Si-a gasit destul de repede alt iubit si a urmat a doua sarcina… Ce s-a intamplat apoi e incredibil:

Dacă în cele mai multe cazuri nașterea unui copil reprezintă o binecuvântare, pentru o adolescentă de 17 ani care a adus pe lume șapte copii în doi ani este, mai degrabă, o povară. Mamă a unui băiețel și a șase fetițe, ea cere cu disperare ajutor.

Când argentiniana Pamela Villarruel avea doar 14 ani, ea a adus pe lume primul ei copil, un băiețel. Înainte să nască, tatăl copilului a părăsit-o, lăsând-o să se descurce singură cu nou-născutul. Nu a durat mult și adolescenta a rămas însărcinată din nou, de data aceasta cu triplete.

Tatăl tripletelor era violent și o bătea constant pe Pamela, așa că familia tinerei a decis să îl alunge pe bărbat. Dar la scurt timp după nașterea celor trei fetițe, Pamela a descoperit că este din nou însărcinată. Din a treia sarcină a rezultat încă o serie de triplete, iar despre identitatea tatălui celui de-al doilea set de triplete tânără a refuzat să vorbească.

Fiindcă Pamela fie era însărcinată, fie abia născuse, ea a fost nevoită să locuiască alături de părinții ei în orașul Leones din provincia Cordoba, Argentina de Nord. Ea trăiește acum împreună cu cei șapte copii într-o mică încăpere, care a fost transformată într-un dormitor.

În ambele cazuri de sarcină multiplă, Pamela a născut prematur, cu mici complicații. Astăzi însă, precizează medicii, cele șase fetițe se dezvoltă normal.

Mama adolescentei, Magdalena, își ajută fiica să își crească cei șapte copii, dar și așa veniturile familiei sunt mici. Femeia are mai multe job-uri ca menajeră pentru a putea susține familia numeroasă.

Magdalena știe că sănătatea fiicei sale va fi pusă în pericol dacă va rămâne din nou însărcinată și nu vrea ca aceasta să mai aducă pe lume și alți copii. Femeia voia ca Pamela să își facă o operație care să o împiedice să mai nască alți copii pe viitor, dar nu își puteau permite intervenția chirurgicală din venitul de menajeră. Așa că Magdalena a cerut ajutorul autorităților, dar Guvernul a refuzat să plătească procedura chirurgicală din cauză că legislația din Argentina care nu permite ca această intervenție să fie efectuată minorilor.

Pamela Villarruel continuă să spere însă că autoritățile îi vor veni în ajutor, astfel încât familia ei deja numeroasă să nu se mai mărească.

sursa: unica.ro

Nu intelegea de ce pisica tot vine la umarul ei drept si incepe sa dea in disperare cu laba acolo, dar dupa ce a fost din intamplare la un control a incremenit! Uite ce i-au gasit doctorii acolo acestei femei, animalul a simtit din prima zi

Nu intelegea de ce pisica tot vine la umarul ei drept si incepe sa dea in disperare cu laba acolo, dar dupa ce a fost din intamplare la un control a incremenit! Uite ce i-au gasit doctorii acolo acestei femei, animalul a simtit din prima zi

Sue McKenzie, in varsta de 64 de ani, a avut parte de o intamplare iesita din comun, care i-a schimbat radical viata.

Totul a inceput dupa ce motanul ei, pe nume Tom, a inceput sa ii dea tarcoale si sa umble pe langa ea, desi in mod normal acesta fugea de mangaieri si cauta sa limiteze foarte mult contactul cu oamenii.

Sue a fost si mai uimita in momentul in care pisica a inceput sa se urce pe ea si sa se duca mereu la umarul drept. Ajunsa acolo incepea sa dea cu laba destul de tare, ca si cum ar vrea sa scoata ceva de sub piele.

Initial femeia a ignorat aceste semnale, asta pana cand, intamplator, a fost la un control medical, unde medicii i-au descoperit o tumora maligna in stadiu incipient.

Animalul se pare ca simtise acest lucru si incerca sa ii transmita stapanei un semnal de alarma. Din fericire Sue a urmat cu succes un tratament iar acum este in afara oricarui pericol.

Sursa: KanalD

Citeste si: Câinele a început să urle şi să sară pe ei, în pat. Când s-au dus în camera copilului, ŞOC!

Într-o seară, Duke a intrat în camera stăpânilor şi a început să sară când pe mamă, când pe tată. Era atât de agitat, încât i-a trezit.

„De obicei, este un câine ascultător. Agresivitatea lui mi s-a părut foarte bizară”, a spus Jenna Brousseau.

Imediat şi-a dat seama că s-a întâmplat ceva rău. Când s-au luat după câine, acesta i-a dus direct în dormitorul fiicei lor în vârstă de 9 săptămâni. Când au văzut-o, au îngheţat! Micuţa Harper nu mai respira. În secunda următoare, Jenna a chemat o ambulanţă şi micuţa a fost dusă la spital. După câteva zeci de minute de chin, medicii i-au salvat viaţa.

„Dacă Duke nu reacţiona în felul acela, ne-am fi culcat la loc. Este câinele perfect! E clar că ne-a fost scris să-l adoptăm”, a spus mama fetiţei.

Sursa: realitatea.net