Cercetatorii rusi, în 1940, au tinut 5 oameni trezi, pentru 15 zile, folosind un stimulent pe baza de gaz experimental. Au fost tinuti într-o camera închisa, pentru a le putea monitoriza cu atentie volumul de gaz si oxigen pe care-l primeau, pentru a nu muri, deoarece, gazul în cantitati mai mari era toxic.
Totul se petrecea înainte de camerele cu circuit închis, deci ca monitorizare aveau doar microfoane împânzite prin camera si mici ochiuri de geam de 15 cm, prin care monitorizau subiectii. Camera era plina cu carti, paturi pe care sa doarma, dar fara saltele, aveau apa curenta, toaleta si destula mâncare uscata sa le ajunga 30 de zile.
Subiectii de testare erau prizonieri politici de razboi, din Al doilea Razboi Mondial, declarati inamici ai statului. Experimentul anti somn a decurs bine pentru primele 5 zile, subiectii nu se plângeau aproape deloc, deoarece le-ar fi fost promisa libertatea (minciuna), dupa ce treceau cele 30 zile, în care reuseau sa stea trezi.
Activitatile si conversatiile au fost monitorizate cu atentie si s-a notat ca începeau sa discute despre evenimente din trecutul lor, din ce în ce mai traumatizante, si ca tonul lor de vorbire generala a luat un ton mai întunecat, dupa a 4 a zi.
Dupa 5 zile au început sa se plânga de situatia care a dus sa fie captivati si fortati sa participe la acest experiment, si au dat dovada de paranoia. Au încetat sa mai vorbeasca unul cu celalalt, si au început sa sopteasca la microfon si la geamurile folosite de staff-ul rusesc pentru monitorizare. Ciudat, toti credeau ca-i pot lingusi pe cercetatori prin a-i deturna pe ceilalti prizonieri. La început cercetatorii au crezut ca asta e un efect secundar al gazului.
Dupa 9 zile fara somn, unul din ei a început sa tipe cât îl tineau plamânii, si nu s-a oprit timp de 3 ore în continuu. În tot acest timp a alergat în jurul camerei fara oprire. A mai încercat sa tipe dar nu a mai reusit, decât câte un sunet pitigaiat. Cercetatorii s-au gândit ca si-a rupt corzile vocale, de la tipat timp de 3 ore.
Lucrul cel mai ciudat la acest tip comportamental este cum ceilalti subiecti s-au comportat, sau de fapt nu au reactionat. Au continuat sa sopteasca în microfoane, pâna când al 2 lea subiect a început sa tipe. Ceilalti subiecti care nu tipau, rupeau bucati din carti si le lipeau cu propriile fecale pe geamurile de observare si pe microfon, cu o calmitate iesita din comun. Tipetele au încetat brusc. La fel si soaptele în microfoane.
Dupa alte 3 zile, cercetatorii anti-somn au verificat microfoanele în fiecare ora, pentru a fi siguri ca functioneaza, din moment ce credeau ca e imposibil sa fie liniste completa, într-o camera cu 5 oameni. Consumul de oxigen combinat cu gaz din camera indica ca toti cei 5 erau înca în viata.
De fapt, era consumul de oxigen pe care 5 oameni l-ar consuma în urma unor exercitii fizice foarte greoaie. În dimineata zilei a 15 a, laboratorul rusesc a facut ceva ce nu credea ca va face, pentru a obtine o reactie de la subiecti. Au folosit intercomul din camera, pentru a obtine o reactie de la ei, si pentru a afla ca nu s-au transformat în “legume”, sau sa fie morti.
Au anuntat prin intercom: „Vom deschide usile pentru a verifica microfoanele, îndepartati-va de usi si puneti-va pe burta cu mâinile la spate, sau veti fi împuscati. Faceti ce zicem si unu din voi îsi va câstiga libertatea.”
Spre surprinderea lor, au auzit o singura fraza, din camera: “Nu mai vrem sa fim liberi”.
Imediat au început dezbaterile între staff-ul rusesc si militarii care sustineau financiar experimentul anti somn. Neputând sa obtina o reactie prin microfoane, au hotarât sa intre înauntru si sa verifice.
Camera a fost golita de oxigenul combinat cu gaz si aer proaspat curat a fost introdus, imediat apoi 3 voci au început sa implore, sa cerseasca si sa plânga, sa le bage înapoi oxigenul cu gaz. Camera a fost deschisa si soldati au fost trimisi înauntru pentru a recupera subiectii de test. Au început sa tipe mai tare ca înainte, si la fel si soldatii când au observat ce era înauntru. Patru dintre subiecti erau în viata, desi nu stiu daca cineva putea numi starea în care se aflau, viata.
Ratia de mâncare începând cu ziua a 5 a nu a mai fost atinsa. Erau bucati de carne de la subiectul mort, bagate în canalizare, înfundu-se, astfel adunându-se 10 cm de apa, desi nimeni nu a putut afla cât era apa si cât era sânge. Toti cei 4 subiecti din experiment ”în viata” aveau si ei bucati de carne, muschi si piele rupta de pe corpul lor. Distrugerea de carne si lipsa ei de pe degetele subiectilor dovedea ca aproape daca nu toata distrugerea a fost facuta de ei însisi (automutilare).
Organele abdominale de sub cusca toracica erau scoase. Inima, plamânii si diafragma înca mai erau la locul lor, pielea si muschii de pe coaste erau îndepartate, astfel ca se putea vedea organele prin cutia toracica, printre coaste. Toate vasele de sânge si organele erau intacte, asezate pe podea, în jurul corpurilor eviscerate dar înca în viata din care erau scoase. Partea digestiva la toti cei 4 subiecti era la locul ei, functionând, digerand mâncare. A devenit evident ca au mâncat carne din subiectul cel mort, de aia nu s-au atins de ratiile de mâncare.
Majoritatea soldatilor implicati in experiment erau pregatiti pentru operatiuni speciale, dar totusi, majoritatea au refuzat sa intre în acea camera ca sa scoata subiectii. Prizonierii de razboi au continuat sa tipe, si în acelasi timp implorau sa le dea drumul la gaz în continuare.
Spre uimirea tuturor acestia au depus foarte multa rezistenta, când se încerca sa îi scoata din camera. Un soldat a murit pentru ca i-au scos beregata, un altul a fost ranit foarte grav dupa ce i-au fost scoase testiculele, si o artera de la picior, de catre un subiect de test, cu dintii. Alti 5 soldati si-au pierdut viata, daca îi punem la socoteala si pe cei care s-au sinucis în saptamâna care a trecut.
În lupta de a-i scoate din camera, unul din cei 4 subiecti de test, si-a rupt splina si a sângerat pâna la moarte imediat. Medicii au încercat sa îl readuca la viata, dar fara folos. Au încercat sa îl sedeze, dar fara folos, deoarece sedativele nu îsi aveau efectul. A fost sedat cu de 10 ori doza normala pentru un om, si tot nu si-a facut efectul, tot se lupta cu soldatii de parca era un animal încoltit, rupând coastele si bratul unuia din doctori.
Inima i-a fost vazuta ca batea timp de 2 minute, dupa ce a sângerat de tot, pâna în momentul în care în vene era doar oxigen, fara sânge. Chiar si dupa ce s-a oprit inima, el a continuat sa se lupte timp de 3 minute cu soldatii si doctorii si se chinuia sa tipe:” mai mult” referindu-se la gaz, din ce în ce mai încet, pâna când într-un final s-a oprit.
Cei 3 subiecti de test care au supravietuit, erau legati foarte strâns, si mutati la o facilitate medicala, în tot acest timp cei doi care înca mai aveau corzile vocale, implorau în continuare sa fie bagati înapoi în camera cu gaz. Cel mai ranit din cei 3 a fost mutat în singura camera de operatie din acea cladire, pentru a i se baga organele înapoi în corp. S-a observat foarte repede ca era imun la sedativul dat pentru a-l pregati de operatie.
S-a luptat furios când au încercat sa îi puna masca cu sedativ pe fata, chiar reusind aproape sa rupa legaturi late de 7 centimetri si groase de 5 cm, si cu un soldat de 170 kg, care îl tinea. Dupa ce au marit doza de anestezic, i-a luat sub un minut sa se linisteasca, si în momentul în care i s-au închis ochii, inima s-a oprit.
În corpul subiectului care a murit pe masa de operatie, s-a observat ca nivelul de oxigen din sânge s-a triplat, muschii care înca mai erau atasati de corpul lui se rupsesera, si îsi fracturase 9 oase, luptându-se sa nu fie legat si sedat. Al doilea supravietuitor din experiment era primul care începuse sa tipe puternic si îsi rupsese corzile vocale. Neputând sa obiecteze vocal, doar dadea din cap în semn de obiectie când încercau sa îl sedeze pentru operatie. Dadea din cap în semn de da, când cineva sugera sa se faca operatia fara anestezic.
Asta au si facut, desi doctorul care opera nu credea posibil ca cineva sa suporte operatia pe viu fara anestezic. Subiectul doar mai dadea câte un zâmbet când îsi întâlnea ochii cu o asistenta de lânga masa de operatie. Când operatia s-a terminat, subiectul încerca sa miste buzele, fara oprire. Medicul crezând ca vrea sa vorbeasca, i-a dat un pix si o foaie. Acesta a scris doar: “Taie în continuare”.
Amândoi subiecti au primit operatia pe viu, fara anestezic, desi au trebuit sa fie injectati cu un drog paralitic, pentru a-i paraliza, deoarece râdeau fara oprire pe durata operatiei. Când drogul paralitic si-a facut efectul, pacientii putea urmari miscarile corpului medical rusesc doar cu ajutorul ochilor.
Acesta a disparut din sistem neobisnuit de repede, începând sa se lupte iar cu medicii. Din momentul în care puteau vorbi, au început iar sa ceara gaz. Cercetatorii au încercat sa afle de ce s-au ranit singuri, de ce si-au scos organele, si de ce doreau sa primeasca gaz din nou. Pacientii spuneau doar:” Trebuie sa ramân treaz”.
Toti pacientii ramasi în viata au fost legati, si pusi înapoi în camera de gaz, asteptând sa se decida ce vor face cu ei. Cercetatorii aflându-se în fata furiei celor care le-au platit cercetarile pâna acum, pentru ca au esuat sa descopere telul experimentului, s-au gândit la eutanasiere.
Comandamentul rusesc care conducea acel experiment, fost NKGB, s-a împotrivit si a vazut potential. A dorit sa afle ce se întâmpla când le da gaz iar. Cercetatorii s-au împotrivit si au obiectat, dar nu au fost luati în considerare. Pregatind pacientii pentru închidere pe termen lung, cercetatorii au legat pacientii la monitoare EEG, pentru observatie.
Spre surprinderea tuturor, pacientii s-au oprit din tipete si lupte, în momentul în care s-a introdus iar gazul în camera. Era evident în acest moment ca toti depuneau efort foarte mare pentru a ramâne trezi. Unul din subiecti murmura ceva tare si în continuu, pacientul mut lovea legaturile cu picioarele, când cu stângul, când cu dreptul iar pacientul al 3 lea îsi tinea capul ridicat de pe perina si clipea rapid. Acesta fiind primul legat la monitoarele EEG, cercetatorii priveau cu surprindere.
Liniile de la monitoarele EEG erau normale în majoritatea timpului, dar uneori picau de tot. Parea ca sufera în continuu de moarte cerebrala, apoi revenea la normal. Fiind concentrati pe hârtiile de la monitoare, doar o asistenta a observat ca în momentul când capul atingea perina, ochii se închideau. Liniile cerebrale se schimbau imediat în cele de somn adânc apoi moarte cerebrala, apoi normale. Apoi când liniile cerebrale au picat, inima s-a oprit si ea.
Pacientul ramas, care putea vorbi, tipa întruna sa fie bagat în camera si sa i se dea gaz. Activitatea cerebrala era identica cu cea a pacientului care murise în somn. Comandantul a dat ordin sa fie închisa camera cu cei 2 pacienti si 3 cercetatori. Unul din cei 3 cercetatori numiti sa intre, si-a scos imediat pistolul si l-a împuscat pe comandant între ochi. Apoi si-a îndreptat pistolul catre pacientul mut si l-a împuscat în cap, împrastiind creierii peste tot.
A îndreptat pistolul catre pacientul ramas în viata, în timp ce toti ceilalti medici au parasit sala, si a zis:” Nu voi fi închis aici cu aceste chestii! Nu cu tine!” Apoi a tipat la omul legat de masa: “Cine esti?! Trebuie sa stiu!”
Pacientul a zâmbit.
“Ai uitat asa de repede?” a întrebat subiectul.” Noi suntem voi! Noi suntem nebunia care salasluieste în voi toti, implorând sa fie eliberata în orice moment în cel mai adânc colt al mintii voastre animalice! Noi suntem acel ceva de care va ascundeti în pat în fiecare noapte. Noi suntem ceea ce voi sedati si paralizati când va puneti sa dormiti, si când va duceti în raiul viselor, unde noi nu va putem urmari.”
Cercetatorul a facut o pauza, apoi a îndreptat pistolul catre inima pacientului si a tras.
În timp ce monitorul EEG scria liniile, se auzi un murmur întrerupt din partea pacientului” Atât… de… aproa… pe.. de… liberta… te!
sursa: inspatelecortinei.wordpress.com
